Romantismul

Luceafărul
Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar apărut în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea și dezvoltat în
primele decenii ale secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva rigorilor clasicismului. Estetica romantică se
definește printr-o subiectivitate accentuată. Literatura devine produsul fanteziei și al sentimentului, cultivând
teme precum iubirea, natura, timpul, condiția omului de geniu, nostalgia absolutului, aspirația spre
perfecțiune.
Deschizător de drumuri în poetica românească, Mihai Eminescu poate fi considerat cea mai înaltă
conștiință estetică a secolului al XIX-lea. Opera poetului reprezintă un imaginar aparte, cuprinzător și
original, care îmbină teme și motive romantice cu elemente autohtone, aparținând specificului național.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-o perioadă, curent literar
sau într-o orientare tematică

Poemul Luceafărul de Mihai Eminescu a apărut în 1883, la Viena, fiind apoi reprodus în revista
Convorbiri literare. Ca specie literară este un poem romantic, o alegorie pe tema condiției omului de
geniu în lume.
Caracterul romantic al textului eminescian se evidențiază, în primul rând, la nivelul antitezei, ca
procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui curent. Astfel, discursul liric dezvoltă antiteza dintre
planul celest și planul teluric, dintre omul de geniu și omul comun. Condiția omului de geniu este ilustrată
prin motivul luceafărului, cea mai strălucitoare stea, așa cum și geniul este omul superior, care aspiră la
absolut, capabil de orice sacrificiu pentru împlinirea idealului în iubire. În opoziție cu acesta, Cătălina
reprezintă omul comun, cu aspirații superioare, care nu poate să urmeze până la capăt chemarea înaltului, dar
nici să se bucure în totalitate de fericirea pământească, fiind prinsă între fizic și metafizic.
O altă trăsătură a romantismului o constituie amestecul genurilor (epic, liric și dramatic) și al
speciilor. Astfel, lirismul este susținut de meditația filosofică și de expresivitatea limbajului. Se remarcă
schema epică a basmului, firul narativ și prezența personajelor, iar elementele dramatice sunt prezente prin
secvențele dialogate care structurează tablourile. Se îmbină mai multe specii literare: idila (povestea de
iubire dintre Luceafăr și fata de împărat, cea dintre Cătălin și Cătălina), pastelul (în ultima parte) sau
meditația pe tema destinului omului de geniu în raport cu cel al omului obișnuit.

Prezentarea a două imagini artistice/ idei poetice, relevante pentru tema și viziunea despre lume

Poemul este complex din punct de vedere tematic, împletind multiple teme și motive literare de
factură romantică: problematica omului de geniu în raport cu lumea, iubirea, natura, trecerea timpului,
cunoașterea, iar dintre motivele specifice liricii eminesciene se evidențiază: visul, oglinda, luna, marea,
teiul, noaptea.
Cele 98 de strofe ale poemului se structurează în patru tablouri. Se disting două planuri, terestru și
cosmic, aflate în antiteză.
O idee poetică relevantă pentru temele poemului se evidențiază în primul tablou, prezentându-se
modul diferit de raportare la existență și la iubire a omului comun și a omului de geniu. Tabloul
surprinde idila, proiectată în planul fantasticului, dintre fata de împărat și Luceafăr.
Incipitul se află sub semnul basmului, ambiguizându-se relația dintre real și fabulos. Timpul este unul
mitic: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat este realizat prin superlative
de factură populară și comparații: „Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”, care scot în evidență
frumusețea fizică și morală. Fata se singularizează în raport cu lumea căreia îi aparține, prin rang și prin
atributul frumuseții. Apoi, prin raportare la planul cosmic, ea se apropie de acesta prin atributul sacralității și
cel al luminii. Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului și se îndrăgostește.
Întâlnirea are loc în plan oniric, iar venirea Luceafărului în odaie amintește de mitul Zburătorului. Visul face
posibilă împlinirea iubirii între cei doi îndrăgostiți care aparțin unor lumi esențial antinomice.
La chemarea fetei, Luceafărul se întrupează prima oară din cer și mare. În această ipostază angelică, el
are o frumusețe construită după modelul romantic: păr de aur moale, umbra feței străvezii. Ochii sunt în
contrast, ei sugerează prin scânteiere, viața interioară. Dar fata refuză să-l urmeze, intuind că nemurirea
promisă înseamnă moartea ei. Dorul nemărginit și atracția absolutului se manifestă în a două chemare:
„Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”.
 Întrupat din soare și din noapte, ipostaza demonică se realizează în antiteză cu prima metamorfoză:
părul negru, marmoreele brațe. Paloarea feței și lucirea ochilor, semn al dorinței de absolut, sunt înțelese de
fată ca semn al morții: „Privirea ta mă arde”. Deși unică între pământeni, fata refuză din nou să-l urmeze,
recunoscând că nu-l poate înțelege: „Deși vorbești pe înțeles,/ Eu nu te pot pricepe”. Din iubire, Luceafărul
acceptă sacrificiul suprem, acela de a deveni muritor, afirmându-și astfel superioritatea. El este gata să
schimbe destinul său absolut pentru soarta efemeră a omului muritor.
Tabloul al doilea surprinde idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina și pajul Cătălin,
sugerându-se repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între reprezentanții lumii terestre.
Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași lume. Cătălin este întruparea teluricului, a
mediocrității pământene: viclean copil de casă, băiat din flori și de pripas. Idila se desfășoară sub forma unui
joc. Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de Luceafărul din cer/ M-a prins un dor de
moarte”, însă va alege împlinirea prin iubire alături de Cătălin. Ultima replică a lui Cătălin proiectează în
viitor un model existențial precar, lipsit de strălucire și de vocația idealului: „ Căci amândoi vom fi cuminți/
Vom fi voioși și teferi/ Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de luceferi.”
O altă idee poetică semnificativă se regăsește în tabloul al treilea care ilustrează planul cosmic și
constituie cheia de boltă a poemului. Dialogul dintre Demiurg și Hyperion evidențiază antiteza dintre omul
de geniu și omul comun, obișnuit. Spațiul parcurs de Luceafăr este o călătorie în timp, în cursul căreia el
trăiește în sens invers istoria creației universului: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntăi/ Cum izvorau lumine.” În
dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion (gr. cel care merge pe deasupra). El îi cere
Demiurgului să-l dezlege de nemurire, pentru a putea cunoaște iubirea. Demiurgul, voce impersonală a
lucidității supreme și a cugetării filosofice, refuză cererea lui Hyperion, prilej pentru a pune în antiteză lumea
nemuritorilor, a omului de geniu și lumea muritorilor, a oamenilor obișnuiți. Astfel, Hyperion înțelege că
muritorii nu-și pot determina propriul destin și sunt supuși voinței oarbe de a trăi. Blestemul lor este
neodihna întru eternitate, povara prigonirilor de soarte, nestatornicia, alteritatea. Omul de geniu, în schimb,
este capabil de idealuri înalte, se află dincolo de timp și spațiu: „Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de
soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem, moarte.” Ultimul argument al Demiurgului este
îndemnul de a privi spre pământ, pentru a vedea că în lumea pieritoare a iubirilor de o clipă pentru el nu mai
există loc.
Tabloul al patrulea este simetric cu primul tablou, prin interferența celor două planuri: terestru și
cosmic. Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc într-un cadru romantic, sub crengile de tei înflorite, în
singurătate și liniște, sub lumina blândă a lunii. Cadrul natural este același spațiu protector care sacralizează
iubirea în poeziile visului eminescian de iubire. Îmbătată de amor, Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii
și-i adresează pentru a treia oară chemarea, de data aceasta modificată, Luceafărul semnificând pentru ea
steaua norocului. Atitudinea geniului este de asumare a eternității și, odată cu ea, a indiferenței: „Trăind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Ultima replică a
Luceafărului închide, în câteva cuvinte, „toată durerea dintre cer și pământ” (Petru Creția), toată tristețea
unei singurătăți asumate pe vecie. Condiția umană este caracterizată prin simbolul geometric al „cercului
strâmt” și este pusă sub semnul norocului efemer. În antiteză cu mulțimea oamenilor comuni, geniul are un
alt statut ontologic. Ființând în lumea sa de sus, Hyperion a învățat, nu fără tristețe, că este nemuritor și rece.

Ilustrarea a două elemente de compoziție și limbaj ale textului poetic

Un element de compoziție esențial este titlul poemului. Acesta se referă la motivul central al
textului, Luceafărul, și susține alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă
solitară și nefericită, opusă omului comun. El unește două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare și
altul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura duală a geniului, care participă deopotrivă la ordinea umană și
la cea divină. În mitologia greacă, Hyperion, fiul al lui Uranus și la Geei, al cerului și al pământului, este
condamnat, prin originea sa, la un echilibru precar între lumina cerului și atracția pământului, între sus și jos.
Dublul nume, Luceafărul/ Hyperion, poate trimite și la dubla perspectivă din care este privit: ca o aparență,
„stea cu noroc” de către pământeni și ca esență superioară de către creatorul lumii (Hyper eon – cel care
merge pe deasupra). Hyperion pendulează între înalt și adânc, între lumină și întuneric, între lumea astrală și
cea terestră, pentru că doar astfel poate să conștientizeze că are un loc menit în cer. Eminescu instituie
așadar, încă din titlul textului, un mit poetic, cel al Luceafărului.
Se identifică în text motive majore ale liricii eminesciene, care compun un imaginar de
factură romantică. Prin intermediul acestora se evidențiază temele poemului. Motivele din primele versuri –
luceafărul, marea, castelul, fereastra – susțin atmosfera de contemplație și de reverie. Marea este un element
care afce legătura între planul terestru și cel cosmic. Motivul privirii („Privea în zare cum pe mări”; „Îl vede
azi, îl vede mâni”) definește cunoașterea prin contemplare: cei doi se îndrăgostesc printr-un fel de
comunicare aproape hipnotică. Oglinda este văzută ca singura modalitate posibilă pentru întâlnirea celor doi
îndrăgostiți, alături de spațiul oniric. Ea poate semnifica o reflectare a celuilalt în propriul eu: „El tremura-n
oglindă”. Motivul visului, element specific romantismului, facilitează întâlnirea dintre cei doi reprezentanți
ai unor lumi diferite, „instrumentul care-l poate lega pe Luceafăr de pământul și iubirea muritorilor după care
tânjește.”(Z.D.-Bușulenga) Cele două întrupări ale Luceafărului (înger și demon) schițează prin elemente de
cosmogonie un basm al nașterii ființei. Motivul cercului rotitor figurează geneza. Zborul relevă setea de
iubire ca act al cunoașterii absolute.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei. Prezența metaforelor, mai
ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de împărat accentuează ideea iubirii
absolute care se cere eternizată. În portretizarea Luceafărului se utilizează hiperbola. Formele arhaice ale
unor verbe accentuează atmosfera fabuloasă specifică basmului: „ Și apa unde-au fost căzut”.
La nivel prozodic, se remarcă ritmul iambic, măsura de 7-8 silabe, rima încrucișată.

În concluzie, Luceafărul este un poem romantic care ilustrează dramatismul condiției omului de
geniu, armonizând teme și motive romantice, procedee artistice rafinate, precum și simbolurile eternității/
morții și ale temporalității/ vieții.