ION ---------------ESEU

Romanul este o specie a genului epic, in proza, de intindere mare, cu o actiune complete,
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu o intindere ampla si complexa. Personajele sunt
numeroase, de diverse tipologii, dar bine individualizate, sunt angrenate in conflicte puternice.
Liviu Rebreanu este unul dintre creatorii romanului românesc interbelic obiectiv, de
inspirație realistă. O creație reprezentativă a acestui autor o constituie romanul Ion, publicat în
anul 1920 roman realist- obiectiv, o monografie a satului transilvănean de la începutul sec. al
XX-lea, pe fundalul căreia se proiectează o dramă a pământului, dar și a iubirii.
Apartenența romanului la realismul obiectiv se observă, în primul rând, în intenția
scriitorului de a crea o imagine veridică prin descrierea vieții  satului românesc din sec XX
(primele 2 decenii) cu clasele sociale existente (țărani, intelectuali), cu instituţiile specifice
(şcoala, biserica, judecătoria), cu obiceiurile şi tradiţiile locului (hora, nunta, botezul), etc.
De asemenea, protagonistul este un personaj tipic realist, faptele sale fiind determinate de
condiția sa socială.
O altă trăsătură care demonstrează apartenența romanului la realismul obiectiv o
reprezintă tehnica narativă, folosirea mărci lexico-gramaticale specifice: verbe si pronume la
persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”, “atârna”, “îi zise”, respectiv relatarea
faptelor din perspectivă narativă obiectivă, de către un narator impersonal, omniscient și
omnipresent.

Tematica romanului este complexă, fiind anticipată de titlurile celor două părți ale
cărții, care anunță temele centrale și devin reperele simbolice între care evoluează
protagonistul : ,,Glasul pământului’’ si ,,Glasul iubirii’’. Aceste teme principale sunt completate
de alte cateva teme secundare, precum : familia, destinul, problema națională, conditia
intelectualului român in Ardeal.
Prima secvență narativă, hora din curtea văduvei lui Maxim Oprea,
este reprezentativ pentru tematica romanului, întrucât prefigurează conflictele și este un
pretext pentru a prezenta personajele, așezate în grupuri și ierarhii sociale. Ion dansează cu Ana,
fiica țăranului înstărit Vasile Baciu. Este hotărât să scape de condiția umilă de ,,sărăntoc” și
renunță la Florica, fata de care era îndrăgostit, pentru Ana cea urâtă, dar bogată. Tatăl fetei nu este
de acord, sperând ca Ana să se mărite cu George Bulbuc, un flăcău înstărit. Vasile Baciu îl
jignește pe Ion, iar acesta se răzbună bătându-l cu brutalitate pe George, rivalul său. Astfel se
conturează principalul conflict, lupta pentru pământ.
,,Glasul pământului” este o metaforă care simbolizează atracția irezistibilă, uneori irațională, pe
care o are pământul asupra protagonistului, așa cum se sugerează într-o scenă în care Ion este
surprins privind locurile care fuseseră cândva ale lor:
,,Simțea o plăcere atât de mare vîzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l
îmbrățișeze.” Glasul pământului pătrunde ,,năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleșindu-l”, măreția pământului făcându-l să se simtă ,,mic și înfricoșat”.
Secvența nunții lui Ion cu Ana este reprezentativă pentru atitudinea protagonistului, care
oscilează între patima pentru pământ (glasul pământului) și pasiunea pentru Florica, spre care îl
îndeamnă ,,glasul iubirii’’. Comportamentul brutal față de Ana o împinge pe aceasta la sinucidere,
dar moartea ei nu ii trezeste remușcări și, după ce moare și copilul, simtindu-se eliberat de
obligatii, Ion se întoarce la Florica, devenită între timp sotia lui George Bulbuc. Surprins de acesta
în curtea sa, este ucis cu lovituri de sapă.
Capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului ce contemplă loturile până în zare și
exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de
sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". El manifestă
instinct de posesiune față de pământ ("I se părea mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi
alunecă spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile
noastre, săracele". Acest regret îl determină să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu
necazuri. Naratorul afirmă că lui Ion "pământul îi era drag ca ochii din cap" și că "veșnic i-a
pizmuit pe cei bogați".

Compozitia
ROMANULUI ESTE CLASICA, ECHILIBRATA respectând principiul simetriei
incipitului cu finalul. De pildă, motivul drumului și al horei apar atât la început, cât și la final,
constructia sferică a romanului simbolizând un ciclu existential închis.
Dacă în incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă:
"aleargă", "dă buzna în sat" în final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa imaginea
lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a găsit liniștea doar in
pământul atât de iubit.

Acțiunea este lineară și cronologică și este structurată două părți care coincid cu cele două
experiențe existențiale ale eroului: Glasul pământului și Glasul iubirii • 13 capitole, care poartă
numele personajelor situate în prim-plan (Vasile, George), altele concentrează esența
evenimentelor epice (Nunta, Ștreangul) sau reprezintă metafore ale dimensiunii interioare a
personajului (Zvârcolirea, Sărutarea)

 Subiectul. Romanul prezintă destinul unui fiu de ţărani, Ion al Glanetaşului, din satul
tansilvănean Pripas. Ion, flăcău harnic şi isteţ, suportă umilinţa de a nu fi bine văzut şi de a nu
avea un loc de frunte în ierarhia satului pentru că este sărac. Intriga prezintă planul pus la cale
(împreună cu Titu) de a o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un ţăran înstărit, pentru a obţine o
zestre remarcabilă. Planul îi izbuteşte şi, fără să o iubească, o ia de nevastă pe Ana, deşi tatăl ei se
împotriveşte. După obţinerea pământului, Ion o supune pe Ana unor violenţe fizice, iar ea,
nemaiputând să îndure viaţa mizerabilă alături de acesta, se sinucide, spânzurându-se. La scurt
timp moare şi copilul lor, Petrişor. În punctul culminant, Ion, satisfăcut în dorinţa de a avea
pământ, se hotărăşte să se întoarcă la Florica, dragostea dintâi, fată frumoasă şi săracă, căsătorită
acum cu George Bulbuc. Este prins însă de acesta care îl omoară din gelozie. Întreaga avere a lui
Ion, pentru care sacrificase totul, trece în posesia bisericii. Al doilea plan îl are în centru pe
Herdelea care îşi construise casa pe un teren al bisericii şi acum, după deteriorarea relaţiilor cu
Belciug riscă să piardă totul. Fata cea mai mare, Laura, deşi este îndrăgostită de Aurel Ungureanu,
se mărită cu George Pintea pentru că acesta nu pretinde părinţilor zestre. Ghighi, sora mai mică, se
mărită cu Zăgreanu, noul învăţător din Pripas. Titu, tânăr boem, cu înclinaţii artistice are şi el un
rol important în viaţa lui Ion şi, fiind confidentul acestuia, este considerat responsabil de unii
critici (vezi Ion Simuţ) de dramele vieţii lui, prin sfaturile denaturate pe care i le dă.

Stil şi limbaj. Limbajul este unul propriu prozei realiste, simplu, plin de acurateţe, sobrietate,
precizie în exprimare. Nu se urmăreşte redarea într-un stil frumos ci o exprimare exactă.

În concluzie, ,,Ion” este un roman realist-obiectiv, care prezintă destinul tragic al unui
personaj memorabil. Totodată, Rebreanu oferă cititorului o viziune monografică asupra satului
ardelenesc de la începutul sec. al XX-lea, prezentând condiția tăranului și a intelectualului român,
probleme sociale și naționale.
 Acţiunea romanului începe într-o zi de duminicã, în care locuitorii satului Pripas
se aflã la horã. În expoziţiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul şi
spaţiul, ceea ce conferã veridicitate romanului realist.
            În centrul adunãrii este grupul jucãtorilor. Descrierea jocului tradiţional,
someşana, este o paginã etnograficã memorabilia prin portul popular, paşii
specifici şi vigoarea dansului. Cercul horei , centru al lumii satului , este o
descãtuşare dionisiacã de energii.
            Aşezarea privitorilor reflectã relaţiile sociale. Cele douã grupuri ale
bãrbaţilor (“bocotanii’ şi “sãrãntocii”)  respectã stratificarea economicã. În satul
tradiţional, lipsa pãmântului (averea) este echivalentã cu lipsa demnitãţii umane.
            Rolul horei în viaţa comunitãţii sãteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi
de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic.
Hotãrârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogatã la joc, deşi o place pe Florica cea
sãracã, marcheazã începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu , tatãl Anei, de la
cârciumã la horã, şi confruntarea verbalã cu Ion, pe care îl numeşte “hoţ”
şi “tâlhar” , pentru cã “sãrãntocul” umblã sã-i ia fata promisã altui ţãran bogat,
George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la
horã, în faţa satului, va stârni dorinţa de rãzbunare a flãcãului, care la rândul sãu îl
va face de ruşinea satului, lãsând-o pe Ana însãrcinatã , forţându-l astfel sã le
accepte nunta.
            Desfãşurarea acţiunii prezintã lupta eroului pentru pãmânt. Dupã nuntã,
Vasile Baciu refuzã sã-i dea Anei zestrea promisã. Bãtutã şi terorizatã, când de Ion,
când de tatã, Ana se sinucide, ca unicã salvare din haosul care devenise viaţa
ei.La scurt timp, moare şi copilul ei şi al lui Ion, Petrişor.                 
            Punctul culminant este previzibil. Ion începe sã se întâlneascã, pe ascuns,
cu Florica, devenitã soţia lui George Bulbuc. Surprins de acesta în gospodãria  lui ,
Ion este omorât cu sapa.
Deznodãmântul rezolvã conflictele. George este arestat, Florica rãmâne
singurã, iar averea lui Ion revine bisericii.