TEMA ŞI VIZUNEA DESPRE LUME dintr-un ROMAN INTERBELIC,

REALIST, OBIECTIV - ION de LIVIU REBREANU

,,Ion” - primul roman publicat de Liviu Rebreanu, în 1920, este un roman realist, de tip obiectiv,
cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen
Lovinescu ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, înfăţişează universul rural
în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele
anterioare ,,Zestrea” şi ,,Ruşinea”, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viață ale
autorului: gestul ţăranului care a sărutat pământul, discuţia cu Ion Pop al Glanetaşului şi bătaia
primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din pricina unui ţăran sărac.

Încadrarea romanului într-o tipologie, într-un curent cultural, într-o orientare tematică

Opera literară ,,Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu
un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini realiste asupra vieţii. Este
un roman de tip obiectiv, cu narator obiectiv, detaşat, impersonal, omniscient, care ştie mai mult
decât personajele sale, omniprezent, care dirijează evoluţia lor, ca un regizor, naraţiunea fiind la
persoana a III-a. Vizuinea realist-obiectivă se realizează prin : tematica socială, perspectiva
narativă obiectivă, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care trăiesc, personaje tipice,
tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.

Ilustrarea temei romanului prin două episoade/citate/secvenţe comentate

Tema romanului este problematica pământului, în condiţiile social-economice ale satului

ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea.Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a
obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Tema centrală este dublată de tema iubirii şi tema
destinului.

Caracterul monografic al romanului surprinde diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri şi tradiţii
( naşterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relaţii social-economice, relaţii de
familie, instituţiile ( biserica, şcoala), autorităţile.

Prezentarea a patru unităţi de structură şi de compoziţie, semnificative pentru viziunea

despre lume

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul detaşat, omniscient şi omniprezent relatează
întâmplările la persoana a III-a.

Concepţia autorului dspre roman, înţeles ca un ,,corp sferoid”, se reflectă în structura circulară a
romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese
din satul Pripas, locul acţiunii romanului. Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a
destinului. Descrierea drumului îl introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul sec.
al XX-lea. Descrierea caselor lui Herdelea şi Glanetaşu ilustrează condiţia lor socială. Crucea
strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează destinul tragic al
protagonistului.

Titlul este dat de numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea
lui pentru pământ. Titlurile celor două părţi ale romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi
denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului” şi ,,Glasul iubirii”.
Titlurile celor 13 capitole ( număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având
un ,,Început” şi un ,,Sfârşit”
( ,,Zvârcolirea”, ,,Iubirea”, ,,Noaptea”, ,,Ruşinea”, ,,Nunta”, ,,Vasile”, ,,Copilul”, ,,Sărutarea”, ,,
Ştreangul”, ..Blestemul”, ,,George” ).

Prin tehnica planurilor narative paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii săteşti,
iar prin tehnica contrapunctului sunt înfăţişate momente şi conflicte esenţiale: nunta ţărănească, a
Anei cu Ion, corespunde cu nunta Laurei cu George Pintea, reprezentanţi ai intelectualităţii;
conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflctului dintre intelectualii satului.

Planul ţărănimii are în centru destinul lui Ion, iar planul intelectulităţii satului, pe cei doi ,,stâlpi”
ai comunităţii: învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug. Cele două planuri narative se întâlnesc de
la început în scena horei, numită de N. Manolescu ,,o horă a soartei”.

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă,
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea (expoziţiunea). Descrierea jocului tradiţional,
someşana, este o pagină etnografică memorabilă, prin înfăţişarea portului popular, a dansului
tinerilor şi a cântecului lăutarilor. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Fruntaşii satului
discută separat de ţăranii aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului este echivalentă
cu lipsa demnităţii, redată prin atitudinea lui Alexandru Glanetaşu:,, pe de lături, ca un câine la
uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-
se totuşi să se vâre între bogătaşi.” Fetele rămase nepoftite privesc hora, iar femeile căsătorite
vorbesc despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea
vin să privească ,,petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc. Hotărârea lui Ion de a o lua pe
Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului.
Venirea lui Vasile Baciu de la cârciumă şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte ,,hoţ”
şi ,,tâlhar” pentru că ,,sărăntocul” vrea să-i ia fata promisă lui George Bulbuc, un ţăran bogat,
constituie intriga romanului. Bătaia de la cârciumă se încheie cu victoria lui Ion asupra lui
George.

Desfăşurarea acţiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere. Dorind
să obţină repede pământul, Ion o seduce pe Ana şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte
căsătoria. Dar la nuntă, nu cere acte pentru pământul ce urmează să-l primească ca zestre, se
simte înşelat, îşi bate soţia, femeia fiind alungată, când de soţ, când de tată. Preotul Belciug
mediază conflictul dintre cei doi ţărani, Ana fiind doar ,,o victimă tragică”. Sinuciderea Anei nu
trezeşte în Ion niciun sentiment de vinovăţie, femeia şi copilul fiind doar garanţia proprietăţii
asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte s-o caute pe Florica, care se măritase
între timp cu George Bulbuc. Deznodământul tragic este, astfel, previzibil, sapa cu care este
omorât fiind un instrument al destinului, dar şi obiectul muncii pământului după care tânjise atât
de mult.

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător se dă pentru a obţine autoritatea în faţa
sătenilor. Herdelea are familie grea: soţie, un fiu –Titu ( poetul visător), două fiice de măritat fără
zestre, Laura şi Ghighi. Casa lui este însă construită pe pământul bisericii, cu învoirea preotului.
Învăţătorul îl ajută pe Ion la proces, redactându-i o jalbă, pe care o scrie fata cea mare, Laura.
Preotul simte că învăţătorul îi ştirbeşte autoritatea în faţa sătenilor şi relaţiile lor se degradează,
ajungând până la ameninţarea cu izgonirea din casa construită pe pământul bisericii. Pentru a
scăpa, Herdelea acceptă inutil compromisul cu autorităţile austro-ungare, votându-l pe candidatul
maghiar la alegeri, ceea ce îi provoacă probleme de conştiinţă naţională.

Preotul Belciug este un caracter puternic. Rămas văduv de tânăr, se dedică total comunităţii.
Visul său este de a construi o biserică nouă în sat, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită
de hramul noii biserici, deoarece după moartea lui Ion, pământurile toate intră în posesia
bisericii.

Conflictul central este lupta pentru pământ din satul tradiţional, în care averea aduce respectul
comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, dar muncitor, nu-şi
acceptă condiţia şi este pus să aleagă între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul
exterior este dublat de conflictul interior, între ,,glasul pământului” şi ,,glasul iubirii”. Conflictele
secundare au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi George
Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi pământul-stihie este provocat de iubirea
pătimaşă a personajului pentru pământ şi de iluzia că-l poate stăpâni.

Ion este personajul principal şi eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a

contrapunctului. Ion Pop al Glanetaşului reprezintă imaginea ţăranului robit de patimă pentru
glie, în jurul căruia se desfăşoară firul narativ în lumea satului Pripas. Iniţial fiind un ţăran sărac
ce vrea să ajungă bogat, cu calităţi demne de admirat precum ambiţia tenacitatea sau
voluntaritatea, acesta se lasă înşelat de obsesia pentru avere, încadrându-se în tipologia
personajului arivist: „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia
pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă; nimic nu-i
rezistă...” (Lovinescu). Preţul stăpânirii sale a fost însă neîmplinirea spirituală, căci odată devenit
bogat satisfacţia oferită nu poate fi considerată decât o mulţumire efemeră.

In mod direct, Ion este prezentat de către narator în debutul operei în scena ancestrală a horei:
„avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, ceea ce anticipează
comportamentul său ulterior. Fiind narator obiectiv ce ştie totul despre personajele sale, acesta
evidenţiază calităţile lui Ion „era harnic şi iute, ca mă-sa, iar (...) pământul îi era mai drag ca o
ibovnică”. Dragostea pentru pământ este mai presus decât cea faţă de o ibovnică, faţă şi de
propria mamă „pământul i-a fost mai drag ca o mamă”. Afecţiunea este înlocuită de valori
materiale, mult mai importante pentru erou.

Personaj exponenţial, diferit de celelalte ale literaturii române, acesta intră în relaţie cu multe
dintre personajele romanului şi ajunge să fie apreciat sau denigrat de acestea. În timp ce pentru
Vasile Baciu, socrul său, Ion este un „hoţ’ şi un „sărăntoc”, iar pentru preotul Belciug un „stricat
şi-un bătăuş, ş-un om de nimic”, Ana îl numeşte „Ionică, norocul meu”. Purtarea sa faţă de
familia Herdelea modifică părerea iniţială despre consăteanul cu „obrazul gros” şi „becisnic”,
sugerând lipsa de respect adusă familiei învăţătorului. Intr-unul dintre momentele romanului,
supărată din cauza faptelor băiatului său, Zenobia îl califica precum un „proclet şi salhui”. Date
fiind observaţiile celorlalte personaje la adresa lui Ion, se conturează portretul unui bărbat dur,
violent, egoist ce se află în conflict cu ceilalți şi cu propria persoană, deoarece nu are pământ.

Autocaracterizarea constă într-o încercare dramatică de a înţelege luptele ce se dau înăuntrul sau
între cele două glasuri. El se cataloghează „prost”, în anumite situaţii, ajungând apoi să fie
capabil să se descurce în altele. Se acuză pentru momentele de incertitudine când văzând
frumuseţea femeii pe care o iubea, Florica, îşi aminteşte că zestrea Anei este elementară în
evoluţia condiţiei lui materiale „aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul”. Posesiunea pământurilor
după nunta cu Ana schimbă radical atitudinea lui Ion: de la un cuceritor: „Hei, Anuţa, mult
aleanu-i în inima mea”, la un soţ brutal, verbal cât şi fizic, şi nerecunoscător. Totodată arată
mândria, îngâmfarea şi siguranţa celor bogaţi atunci când ieşea din sat.

Portretul se întregeşte prin mijloacele caracterizării indirecte: fapte, comportament, gesturi şi

atitudini. Existenţa tragică a lui Ion este definită de opoziţia dintre condiţia materială şi cea
spirituală, dublate de două femei atribuite celor două existenţe: Ana şi Florica. Obsesia pentru
pământ a lui Ion îşi are originea în copilărie, deoarece încă de mic a trăit umilit şi batjocorit de ei
bogaţi. Ştiind că nu are nimic de moştenit de pe urma părinţilor săi pentru că Glanetaşul i-a băut
pământurile, el realizează că nu va avea un trai mai bun decât prin căsătoria cu Ana. Ticălos, o
batjocoreşte pe fată lăsând-o de râsul satului, urmând apoi să nu îi ia apărarea în faţa lui Vasile
Baciu care o bate şi să afişeze un rânjet la auzul celor întâmplate. Violenţa defineşte caracterul
feciorului şi în relaţia cu părinţii, ridicând mâna să îşi lovească mama şi înjurându-şi tatăl.
Bătălia cu George, socrul său şi Simion Lungu încurajează comportamentul brutal.

Implicat în relaţii încordate cu ceilalţi, ţăran arţăgos şi impulsiv, pentru care violenţa reprezintă
singurul mod de a-şi rezolva disputele, Ion ripostează insultelor lui Baciu care pe bună dreptate îl
acuză de bătaia cu George sau că vrea să îi fure pământurile, arătând un egoism şi orgoliu acerb.
Personajul urmăreşte doar binele propriei persoane, fiind pentru Ana ucigaşul moral, psihologic.
Văzându-se cu zestrea fetei in posesiune, relaţia dintre cei doi devenind monstruoasă, o îndemna
la moarte prin cuvintele şi atitudinea sa: „da’ omoară-te dracului că poate aşa am să scap de
tine”. Rămas fără consoartă, dar bogat, glasul iubirii îi şopteşte numele Floricăi, obligând-o, într-
un fel, să îl accepte în braţele sale, chiar dacă era căsătorită cu George: „tot a mea trebuie să fii
tu! (...) să ştiu ce fac moartea de om şi tot a mea ai să fii!”. Nemulţumit doar cu pământul,
instinctul puternic de posesiune trezeşte în el dorinţa femeii iubite, fără să se gândească la
suferinţa bărbatului înşelat. Ion şi-ar fi înţeles condiţia dacă cele două glasuri s-ar fi aflat în
armonie, dar el a fost pus să aleagă între nefericirea unei căsnicii tragice, dar bogat, şi împlinirea
sufletească, dar sărac. „mândru că orice învingător simţea totuşi un gol ciudat în suflet”, semn al
lipsei de afecţiune şi dragoste umană, vitale oricărei fiinţe. Este incapabil să aleagă ritmul unui
singur glas, fapt căruia i se datorează moartea banală, ca un câine, pentru care se face vinovat de
încălcarea poruncilor lui Dumnezeu: nu şi-a cinstit părinţii, brutalizându-i, a furat din ogorul lui
Simion Lungu, a dorit bunurile aproapelui şi pe nevasta lui George şi este ucigaşul moral al
soţiei sale. Scena sărutului pământului, plină de exuberanţă şi extaz, se contrapunctează cu cea a
morţii tragice a eroului, o a doua unire cu ce i-a fost mai drag pe lume. In final, Ion este supus
destinului său tragic, care decide că zbuciumul acestei fiinţe trebuie să ia sfârşit.

Stilul narativ este neutru, impersonal, fiind specific prozei realiste obiective; autorul respectă
autenticitatea limbajului regional.

Opinia. Relaţia dintre ţăran şi pământ este înfăţişată în trei ipostaze simbolice: pentru copil,
pământul-mamă ( ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. De pe atunci pământul i-a fost
mai drag ca o mamă”), pentru bărbat, pământul-ibovnică (,,Îl cuprinse o poftă sălbatică să
îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări”), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu o sapă,
pământul-stihie, care spulberă dorinţele şi iluziile efemere prin moarte. Scena în care Ion sărută
pământul este sugestivă pentru patima lui şi anticipazează destinul eroului.

Concluzie. Apreciat la apariţie de criticul E. Lovinescu drept ,,cea mai puternică creaţie
obiectivă a literaturii române”, având în centrul romanului patima lui Ion ,,ca formă a
instinctului de posesiune” (N.Manolescu), ,,Ion” rămâne o capodoperă a literaturii române
realiste interbelice.