ION

LIVIU REBREANU
-tema și viziunea/particularități roman-

,,Ion” - primul roman publicat de Liviu Rebreanu, în 1920, este un roman realist, de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen
Lovinescu ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, înfăţişează universul rural
în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele
anterioare ,,Zestrea” şi ,,Ruşinea”, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viață ale
autorului: gestul ţăranului care a sărutat pământul, discuţia cu Ion Pop al Glanetaşului şi bătaia
primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din pricina unui ţăran sărac.
,,Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini realiste asupra vieţii. Este un
roman de tip obiectiv, cu narator obiectiv, detaşat, impersonal, omniscient, care ştie mai mult
decât personajele sale, omniprezent, care dirijează evoluţia lor, ca un regizor, naraţiunea fiind la
persoana a III-a. Vizuinea realist-obiectivă se realizează prin: tematica socială, perspectiva
narativă obiectivă, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care trăiesc, personaje tipice,
tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
Tema romanului este condiția țăranului român confruntat cu problematica pământului,
în condiţiile social-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea.
Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale.
Tema centrală este dublată de tema iubirii şi tema destinului.
Caracterul monografic al romanului surprinde diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri
şi tradiţii (naşterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relaţii social-economice,
relaţii de familie, instituţiile ( biserica, şcoala), autorităţile, iar indicii spațio-temporali conferă
romanului veridicitate: Pripas, Armadia, duminică.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul detaşat, omniscient şi omniprezent
relatează întâmplările la persoana a III-a.
Romanul este un ”corp sferoid”, simetria incipitului cu finalul realizându-se prin
descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, locul acţiunii romanului.
Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea drumului îl
introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul sec. al XX-lea. Descrierea caselor lui
Herdelea şi Glanetaşu ilustrează condiţia lor socială. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu
un Hristos de tinichea ruginită, anticipează destinul tragic al protagonistului.
Titlul este dat de numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin
dragostea lui pentru pământ.
Cele două părţi ale romanului sunt două metafore ce evidenţiază simetria compoziţiei şi
denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului” şi ,,Glasul iubirii”.
Titlurile celor 13 capitole ( număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având
un ,,Început” şi un ,,Sfârşit” .
Prin tehnica planurilor narative paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a
intelectualităţii săteşti, iar prin tehnica contrapunctului sunt înfăţişate momente şi conflicte
esenţiale: nunta ţărănească, a Anei cu Ion, corespunde cu nunta Laurei cu George Pintea,
reprezentanţi ai intelectualităţii; conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflctului
dintre intelectualii satului.
Planul ţărănimii are în centru destinul lui Ion, iar planul intelectulităţii satului, pe cei
doi ,,stâlpi” ai comunităţii: învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug. Cele două planuri narative se
întâlnesc de la început în scena horei, numită de N. Manolescu ,,o horă a soartei”.
O secvență semnificativă se regăsește la începutul romanului, într-o zi de duminică, în
care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.
Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagină etnografică memorabilă, prin înfăţişarea
portului popular, a dansului tinerilor şi a cântecului lăutarilor. Aşezarea privitorilor reflectă
relaţiile sociale. Fruntaşii satului discută separat de ţăranii aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional,
lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii, redată prin atitudinea lui Alexandru
Glanetaşu: ,, pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru
Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi.” Fetele
rămase nepoftite privesc hora, iar femeile căsătorite vorbesc despre gospodărie. Intelectualii
satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin să privească ,,petrecerea
poporului”, fără a se amesteca în joc. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o
place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu de la
cârciumă şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte ,,hoţ” şi ,,tâlhar” pentru
că ,,sărăntocul” vrea să-i ia fata promisă lui George Bulbuc, un ţăran bogat, constituie intriga
romanului. Bătaia de la cârciumă se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George.
Romanul prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere. Dorind să
obţină repede pământul, Ion o seduce pe Ana şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria.
 O altă scenă semnificativă este regăsită în capitolul ”Sărutarea". Ion, posesorul
pământurilor mult râvnite, este acum un uriaș (”Se vedea acum mare si puternic ca un urias din
basme care a biruit [] o ceată de balauri îngrozitori"), venit la câmp în straie de sărbătoare, să le
mângâie ”ca pe niște ibovnice credincioase". Scena surprinde senzualitatea imaginilor: ”Lutul
negru, lipicios, îi fintuia picioarele, îngreunându-le, atingându-l ca brațele unei iubite
pătimașe.!]. ÎI cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățiseze huma, să o crampotească în sărutari.]]
Se aplecă, luă în mâini un bulgare și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi
rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. … Apoi încet, cucernic, [] se lăsă în
genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta
grabită simti un fior rece, ametitor.!] Si pământul parcă se clătină, se înclină în fața lui".
La nuntă, nu cere acte pentru pământul ce urmează să-l primească ca zestre, se simte
înşelat, îşi bate soţia, femeia fiind alungată, când de soţ, când de tată. Preotul Belciug mediază
conflictul dintre cei doi ţărani, Ana fiind doar ,,o victimă tragică”. Sinuciderea Anei nu trezeşte
în Ion niciun sentiment de vinovăţie, femeia şi copilul fiind doar garanţia proprietăţii asupra
pământurilor.Nici moartea copilului nu-l opreşte s-o caute pe Florica, care se măritase între timp
cu George Bulbuc. Deznodământul tragic este, astfel, previzibil, sapa cu care este omorât fiind
un instrument al destinului, dar şi obiectul muncii pământului după care tânjise atât de mult.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător se dă pentru a obţine autoritatea în
faţa sătenilor. Herdelea are familie grea: soţie, un fiu –Titu ( poetul visător), două fiice de măritat
fără zestre, Laura şi Ghighi. Casa lui este însă construită pe pământul bisericii, cu învoirea
preotului. Învăţătorul îl ajută pe Ion la proces, redactându-i o jalbă, pe care o scrie fata cea mare,
Laura. Preotul simte că învăţătorul îi ştirbeşte autoritatea în faţa sătenilor şi relaţiile lor se
degradează, ajungând până la ameninţarea cu izgonirea din casa construită pe pământul bisericii.
Pentru a scăpa, Herdelea acceptă inutil compromisul cu autorităţile austro-ungare, votându-l pe
candidatul maghiar la alegeri, ceea ce îi provoacă probleme de conştiinţă naţională.
Preotul Belciug este un caracter puternic. Rămas văduv de tânăr, se dedică total comunităţii.
Visul său este de a construi o biserică nouă în sat, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită
de hramul noii biserici, deoarece după moartea lui Ion, pământurile toate intră în posesia
bisericii.
Conflictul central este lupta pentru pământ din satul tradiţional, în care averea aduce
respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, dar
muncitor, nu-şi acceptă condiţia şi este pus să aleagă între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
Conflictul exterior este dublat de conflictul interior, între .glasul pământului” şi ,,glasul iubirii”.
 Conflictele secundare au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau
între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi pământul-stihie este
provocat de iubirea pătimaşă a personajului pentru pământ şi de iluzia că-l poate stăpâni.
Relaţia dintre ţăran şi pământ este înfăţişată în trei ipostaze simbolice: pentru copil, pământul-
mamă ( ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca
o mamă”), pentru bărbat, pământul-ibovnică (,,Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma,
s-o crâmpoţească în sărutări”), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu o sapă, pământul-stihie,
care spulberă dorinţele şi iluziile efemere prin moarte. Scena în care Ion sărută pământul este
sugestivă pentru patima lui şi anticipazează destinul eroului.
Apreciat la apariţie de criticul E. Lovinescu drept ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a
literaturii române”, având în centrul romanului patima lui Ion ,,ca formă a instinctului de
posesiune” (N.Manolescu), ,,Ion” rămâne o capodoperă a literaturii române realiste interbelice.