Particularitățile de construcție ale

unui text

Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care

se impune în conștiința literară prin specificul artei sale, ce
dezvăluie resorturile interioare ale creației. Acesta deschide drumul
istoriei romanului românesc de tip realist prin ,,Ion’’ cât și prin multe
alte creații interbelice, precum: ,,Jar’’, ,,Pădurea
spânzuraților’’, ,,Catastrofa’’.
,,Ion’’ este primul roman publicat de Liviu Rebreanu în anul 1920
și reprezintă emblema spiritului fundamental realist al acestuia.
Fiind un roman realist de tip obiectiv, este inspirat din idealurile
vieții țărănești ale Ardealului de la începutul secolului al XX-lea.
Considerat de criticul E. Lovinescu ,,cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române’’, opera înfățișează universul rural în
mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul
romanului se află în nuvelele anterioare, ,,Zestrea’’ și ,,Rușinea’’, iar
sursele de inspirație sunt cele trei experiențe de viață ale autorului
receptate artistic: Gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele
lui Ion al Glanetașului cât și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu
zestre din cauza unui țăran sărac.
Fiind o creație epică în proză, de mari dimensiuni, romanul Ion
are o acțiune complexă și complicată desfășurată pe mai multe
planuri narative, cu un conflict însemnat, ce antrenează personaje
numeroase, astfel realizându-se o imagine amplă asupra vieții.
Textul se încadrează în realism, curent literar artistic apărut în
prima jumătate a secolului XIX-lea, ca reacție împotriva
Romantismului. Astfel, sensibilitatea și subiectivitatea vor fi înlocuite
cu obiectivitate și verosimilitatea întâmplărilor.
Universul diegetic este construit prin mimesis, creându-se iluzia
vieții, astfel încât acțiunea se petrece într-un spațiu geografic real,
redat de
toponimele ,,Bistrița’’, ,,Cluj’’, ,,Pripas’’, ,,Armadia’’, ,,Jidovița’’etc.
Totodată, se folosește tehnica detaliului semnificativ în prezentarea
locului: ‘,,Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și
face loc printre dealuri și strâmtorate, pe urmă însă înaintează…’’,
Cât și în portretizarea unor personaje: ,,Fața Anei, lunguiață, arsă
de soare, cu întipărire de suferințe, se posomorî…’’.
În plus textul se încadrează în realism și prin încadrarea
personajelor în diferite categorii socio-profesionale, precum:
învățător, preot, notar, țăran, judecător. Totodată, personajele
reprezintă tipuri umane consacrate: Ion este tipul țăranului sărac
care dorește să parvină nemulțumit de condiția sa și al ambițiosului
dezumanizat de lăcomie. Ana este tipul femeii de la stat cu zestre
care nu are noroc, fiind văzută ca o unealtă. Vasile Baciu este tipul
țăranului înstărit și văduv, iar învățătorul Herdelea și preotul Belciug
sunt tipul intelectualilor . De asemenea, caracterul monografic este
susținut de surprinderea verifică ale unor aspecte se conturează
lumea rurală, precum obiceiuri și tradiții: nașterea, nunta, hora,
înmormântarea, jocul și portul popular, cât și a relațiilor sociale și
economice relații de familie instituțiile satului (școala și biserica).
Tema romanului este în conformitate cu principiile estetice ale
Realismului, Liviu Rebreanu abordând problematica pământului,
analizată în condițiile socio-economice ale satului transilvănean, de
la începutul secolului al XX-lea. Textul prezintă dorința țăranului
sărac de a obține pământ și consecințele faptelor sale. Pământul
reprezintă averea cea mai de preț, demnitatea sau modul în care
țăranul era văzut în comunitatea rurală. Aceste teme i e se adaugă
iubirea familie sau temă destinului.
Un prim episod semnificativ care gravitează în jurul temei este
scena Horei, care are loc duminica și în care locuitorii din Pripas se
întâlnesc în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Hora este un
eveniment cu semnificații profunde în tradiția satului. Rolul acesteia
în viața comunității sătești este de a-i asigura coeziunea și de a
facilita întemeierea familiilor, dar cu respectarea principiului
economic. Prezente la horă sunt o multitudine de personaje
semnificative la nivelul romanului: Ion, Ana, Florica, George, Vasile
Baciu etc. La curtea lui Maxim Oprea își face prezența și grupul
intelectualilor din sat, învățătorul Herdelea și preotul Belciug, alături
de grupul țăranilor înstăriți precum Vasile Baciu, George Bulbuc și
Ștefan Hotnog, realizându-se un tablou complet în care fiecare își
ocupă poziția în funcție de vârstă sex stare civilă sau avere. Cele
două grupuri de bărbați sunt separați relevând stratificarea
diferențelor sociale. Primarul și țăranii bogați se separă de cei
săraci, în satul tradițional lipsa de avuție a pământurilor denotând o
lipsă de respect vădită față de ceilalți. Atmosfera jocului devine tot
mai ademenitoare, hora adunând zeci de perechi care
joacă ,,Someșana’’: ,,Flacaii băteau nerăbdători din călcâie,
scoteau câte-un chiot de veselie și-și aruncau privirile din ce în ce
mai des printre fetele care așteptau cu inima strânsă sa fie poftite la
horă.",
,,poalele fetelor se bolbocesc", Briceag, lăutarul, ,,ințetește
cântecul", un nor de praf se așaza peste tot’’. Încă din prima scenă
a romanului este evidențiat protagonistul operei, Ion. Nemulțumirea
condiției sociale de țăran sărac cât și confruntarea verbală cu
Vasile Baciu îi trezește în suflet dorința de răzbunare și marchează
începutul conflictului. Ion se hotărăște să o obțină pe Ana deși este
îndrăgostit de Florica, ilustrând începutul patimii lui pentru pământ,
fiind în stare să facă orice pentru a-și atinge scopurile.
Un al doilea episod semnificativ pentru temă este reprezentat de
scena sărutării pământului, care are rolul de a prefigura moartea
personajului. Ion, acum posesorul pământurilor mult râvnite, și-a
canalizat întreaga energie în a-i lua terenul socrului său și, plin de
extaz, sărută pământul printr-un gest simbolic: ,,Sufletul îi era
pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era
nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui,
tot pământul... Și tot era al lui, numai al lui acuma…’’, ,,Mâinile îi
rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi
mirosul, frecându-și palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-și dea
seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu
voluptate de pământul ud’’. Prizonier al propriei sale patimi pentru
pământ, a intrat în posesia averii lui Baciu prin lipsa de scrupule,
perseverență și viclenie, lăsând-o însărcinată pe Ana, care
reprezenta unealta necesară în atingerea obiectivului propus,
căzând victimă în planul diabolic al acestuia. Odată cu îndeplinirea
dorinței, Ion adoptă o atitudine superioară, schimbându-și
comportamentul radical: merge tot mai mândru și are vorbele tot
mai mieroase. Lăcomia lui se concentrează înspre dorința de a o
obține pe Florica ,,Să știu bine că fac moarte de om și tot a mea ai
să fii’’, citat care relevă caracterul egoist, nepăsându-i de efectele
nefaste ale lipsei sale de scrupule în contextul în care Florica este
soția lui George.
La nivel morfologic, romanul este alcătuit din substantivul
propriu ,,Ion’’, dat de numele personajului principal, eponim, care
devine exponentul țărănimii.Titlul gravitează în jurul dragostei
pentru pământ a țăranului român de la începutul secolului al XX-lea,
individualizat prin modul pe care prin care îl obține. ,,Ion’’ este un
nume generic reprezentativ pentru țăranul român, inspirat din
biografia autorului, căci Ion al Glanetașului este un flăcău sărac,
care este plânge acestuia din cauza dorinței de pământ, fiind o
inspirație pentru subiectul romanului. Singulară în satul Pripas nu
este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu zestre, pentru că Vasile
Baciu și Ion Pop au obținut averea în același fel, ci pentru
comportamentul său: o face de rușine pe Ana în fața satului înainte
de nuntă, vrând să se întoarcă la Florica, aceasta devenind între
timp, nevasta lui George Bulbuc. Titlurile celor două părți ale
romanului evidențiază simetria compoziției și, totodată, denumesc
cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului’’
și ,,Glasul iubirii’’. Cele 13 capitole ale romanului, în plan simbolic
de notă un număr nefast, fiind semnificative, discursul narativ având
,,Început’’ și un ,,Sfârșit’’.
Incipitul și finalul sunt construite simetric pe motivul drumului,
critica literară asociindu-l cu motivul destinului sau atribuindu-i
statutul de prim personaj, liant între realitate și ficțiune. ,,Drumul
alb’’ este descris prin verbe dinamice, fiind la început vesel, neted și
jucăuș, înaintând alert spre satul Pripas, stat adormit sub zăpușala
unei duminici liniștite, tulburată de energia și pasiunea cu care
tinerii joacă la hora din curtea Todosiei, mama Floricăi. La
final ,,drumul bătătorit’’ se deplasează monoton ca însuși mersul
vremii, îmbătrânit și obosit de zvârcolirile vieții la care a fost martor.
Simetria dintre incipit și final pare să sugereze cititorului că zbaterile
și problemele existențiale, iubirile sau obsesiile sunt inutile
deoarece sfârșitul ajunge aproape întotdeauna să se confunde cu
începutul.
În concluzie, literatura română datorează romanului ,,Ion’’
începutul modernizării speciei, ce îi asigură lui Liviu Rebreanu un
loc important în galeria cititorilor prozei autohtone de o palpabilă
estetică. Astfel, romanul ,,Ion’’ rămâne capodopera unui romancier
atent la modul în care viața este transfigurată în universul ficțional,
dar și la influența pe care ficțiunea o exercită asupra realității.