Ion de Liviu Rebreanu

Eseu roman realist obiectiv interbelic

Contextul apariţiei; epoca; specia literară; tipologia romanului:

În perioada interbelică, în care se manifestau două mişcări literare diferite: modernismul (promovat de criticul Eugen Lovinescu, adeptul
sincronizării literaturii române cu spiritul veacului şi al teoriei imitaţiei) şitraditionalismul (axat pe tematica rurală, pe determinarea religioasă-
ortodoxă-, pe mitologia autohtonă), Liviu Rebreanu deschide drumul romanului realist modern cu “Ion , fiind primul roman al trilogiei în care se
prezintă drama ţăranului român integrat într-o societate pentru care pământul este un criteriu al valorii individuale.
     Titlul romanului este sugestiv pentru intenţia scriitorului de a face din Ion tipul ţăranului din Ardeal şi de a evidenţia evoluţia lui spre atipic,
ca personaj puternic individualizat. Al doilea roman al trilogiei este “Răscoala”, consacrat dramelor ţărănimii din Regat, iar al treilea, care urma
să complice problematica pământului cu cea naţională în Basarabia, a ramas în fază de proiect. Liviu Rebreanu propune o investigaţie literară a
lumii ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
În 1920, apare “Ion”, capodopera lui Rebreanu, un roman realist, obiectiv, apreciat de criticul Eugen Lovinescu pentru aderarea la estetica
realistă cu accente naturaliste, pentru obiectivarea observaţiei, pentru individualizarea ţăranului atipic.
Realismul este un curent literar dezvoltat în contextul social-istoric al secolului al XIX-lea, care se caracterizează prin reprezentarea veridică a
realităţii. Realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.
Romanul “Ion” oferă reprezentarea veridică a vieţii ţăranilor ardeleni, fresca societăţii rurale transilvănene, cu aspecte sociale,
naţionale, istorice, de la finele veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Prin urmare, opera lui Rebreanu este un roman realist care deschide o noua epocă în literatura română interbelică prin obiectivitatea şi
impersonalitatea autorului, prin viziunea care iese din limitele idilismului (înfrumuseţarea vieţii) şi ale paseismului (întoarcerea spre trecut), prin
construcţia amplă, grandioasă, marcând naşterea realismului modern.
Viziunea despre lume:
Rebreanu îşi exprimă crezul său artistic, concepţia despre literatură şi menirea ei, în articolul “Cred” din 1926, în care formulează principiile
estetice cărora le rămâne fidel şi care sunt ilustrate în romanele ”Ion” (1920), “Pădurea spânzuraţilor” (1922), “Răscoala” (1932).
Aceste principii sunt: literatura înseamnă “creaţie de oameni şi de viaţă”, romanul “fixează curgerea vieţii”, este “o oglindă selectivă, sintetică” a
vieţii, fără însa a copia lumea cu fidelitate fotografică. Reprezentarea lumii se face, în opinia sa, cu privirea imparţială a unui narator omniscient,
omniprezent, având perspectiva narativă “dindărăt”.
     Geneza
Acesta se reflectă în geneza romanului “Ion”. În 1932, în “Mărturisiri”, autorul recunoaşte că trei scene importante l-au determinat să-şi scrie
opera de debut: scena sărutării pământului s-a petrecut în realitate (scriitorul a surprins gestul unui ţăran care, în genunchi, a sărutat pământul);
fata unui bogătaş din comunitatea rurală a Prislopului a fost bătută de tatăl ei pentru că a rămas însărcinată cu un flăcău sărac din sat; discuţia
autorului cu un ţăran, care nutrea “o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”, un ţăran tânăr, Ion Pop al Glanetaşului.
Unele aspecte din destinul familiei Herdelea au sursa în viaţa autorului: nunta unei surori devine model de inspiraţie pentru căsătoria Laurei, Titu
Herdelea este considerat un alter-ego al scriitorului, prin inclinaţia lui spre literatură şi preocupările intelectuale.
Tematica romanului este complexă: socială (evidenţierea relaţiilor de tip capitalist, a mentalităţii satului ardelenesc potrivit căreia omul
respectat este cel bogat); de familie (Glanetaşu, Herdelea, Baciu, Bulbuc); erotică(Ion-Florica); a cuplului Ion-Ana (din interes), George-Florica,
Zaharia-Maria, Laura-George; psihologică(analizarea stărilor, trăirilor, reacţiilor, atitudinilor, gesturilor, sentimentelor eroilor), condiţia
intelectualului rural (învăţătorul Herdelea, părintele Belciug).
Problematica pământului este particularizată în confruntarea dintre două pasiuni puternice ale aceluiaşi personaj, Ion, care îşi manifestă iubirea
pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie, Florica
Perspectiva narativă:
Naratorul este omniscient, impersonal, îşi asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-le dramele, dar nu formulează sentinţe, nu
emite judecăţi, nu empatizează cu ele.
Perspectiva narativă semnifică, de fapt, viziunea despre lume a autorului, o lume în care personajele îşi consumă soarta implacabilă.Naratorul
cunoaşte destinele eroilor şi plasează indicii, semne, simboluri care le anticipează devenirea.El propune cititorului o lume ficţională creată în
concordanţă cu mecanismele realităţii, pe care nu o copiază, ci o reface prin analogie.

     Structura operei:

Romanul “Ion” are două părţi: “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, titluri ce sugerează “vocile” interioare care motivează acţiunile
personajului.
Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat, neavând avere.
El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, om bogat din Pripas şi reprimându-şi dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar
săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea, pământul.
Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza de stăpân al averii dorite şi reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă
cu George Bulbuc, rivalul său. Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită acţiunea, grăbind
şi sfârşitul tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.
Romanul are treisprezece capitole (număr fatidic, ales pentru a sugera probabil tragedia eroului), ce poartă titluri semnificative: primul
“Începutul”, ultimul ”Sfârşitul” indicând construcţia simetrică; unele fiind identice cu numele unor personaje: “Vasile”, “Copilul”, “George”;
altele marcând evenimente: “Nunta”, “Sărutarea”, “Ştreangul”; altele cu titluri simbolice: “Zvârcolirea” ,”Noaptea”, “Blestemul”.
Compoziţia (tehnica narativă, planurile narative):
Romanul oglindeşte imaginea satului ardelenesc din zona Năsăudului, de la începutul secolului al XX-lea. Prin tehnica planurilor paralele şi a
contrapunctului sunt prezentate viaţa ţăranilor şi a intelectualilor, evenimente precum nunta (a lui Ion şi a Anei; a Laurei şi a lui Pintea; a Floricai
şi a lui George), conflicte puternice între Ion şi George, între învăţător şi preot.
Acţiunea romanului evoluează pe două planuri narative care se desfăşoară fie paralel, fie prin intersectare, având în centru destinul lui Ion şi
intelectualitatea satului: Zaharia Herdelea şi Belciug.
Incipit şi final:
Atât incipitul cât şi finalul sunt construite pe motivul drumului, făcând ca romanul să aibă o construcţie simetrică, circulară, închizând în paginile
sale un univers rural stratificat social, economic, cultural.
Din “şoseaua cea mare şi fără de sfârşit” se desprinde un drum care înaintează spre Pripas, satul unde se petrece acţiunea. La final, descrierea
aceluiaşi drum se face în sens invers, dinspre sat înspre şoseaua cea mare.Crucea strâmbă, cu Hristosul din tinichea ruginită, veghează atât la
început cât şi la sfârşit o lume în care curg destinele dramatice.
Relaţii temporale şi spaţiale:
Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea, începând în plină vară, într-o
duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe fundalul toamnei, al iernii, uneori alert, alteori mai lent, în cronologia specifică timpului real.
Ritmul se accelerează spre finalul romanului când se consumă drama lui Ion şi se produce moartea lui.
Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în cea mai mare parte în satul Pripas, dar cu trimiteri în zone învecinate: Armadia, Jidoviţa,
Lechinţa, Cluj, Sibiu, aşadar în regiunea Ardealului.
Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţional, dar mai ales de a crea impresia de veridicitate, iluzia realului,
caracteristică romanului realist.
     Subiectul:  
     Expoziţiunea fixează locul, timpul, personajele cu ocazia desfăşurării unui enveniment dinamic, cu caracter monografic, hora duminicală, la
care participă toată suflarea Pripasului.
În timpul petrecerii se prefigurează conflictul, deoarece Ion hotărăşte să danseze cu Ana, fata cea bogată, chiar dacă îl atrăgea Florica, fata cea
saracă. Apariţia lui Vasile Baciu marchează intriga, pentru că ţăranul bogat îl numeşte pe Ion “sărăntoc”, umilindu-l, ceea ce declanşează dorinţa
de răzbunare a tânărului ambiţios şi mândru.
Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ, dată de Ion, ţăran sărac, care trăieşte marginalizat în sat, fiindcă nu are avere.
Conflictul principal, exterior, se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, Ana fiind pretextul confruntării lor.
Drama protagonistului este ilustrată de conflictul interior, sugerat de titlurile celor două părţi ale romanului, de vocile/ glasurile care rezonează
în sufletul lui Ion, schimbându-i viaţa.Conflictele secundare dintre învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug, dintre Ion şi George, dintre Ion şi
Simion completează tabloul relaţiilor interumane.
Desfăşurarea actiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluţia personajelor şi a relaţiilor dintre ele, având în centru pe Ion, Ana,
Vasile Baciu, George Bulbuc, Florica. Prima confruntare dintre Ion şi George, care se bat la cârciumă, semnalează disputarea întâietăţii la mâna
Anei.Vasile Baciu şi-l doreşte ca ginere pe George, dar fata lui are ochi doar pentru Ion. În urma bătăii, acesta iese învingător, fapt pentru care
preotul Belciug îl ceartă aspru în biserică. Acest episod are o replică simetrică în finalul romanului, când, din disputa celor doi tineri rivali, iese
“învingător” George. Apoi, eroul principal renuntă temporar la pasiunea lui pentru frumoasa Florica şi îşi îndreaptă toată atenţia către Ana, cea
urâţică, pentru a-şi atinge scopul. Ion o seduce pe Ana, profitând de slăbiciunea ei pentru el, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de soţie.
Pentru Ana începe calvarul: este alungată şi maltratată atât de tată cât şi de bărbat, pentru că Ion nu intra în posesia actelor pentru avere.
Ana dă naştere copilului, lui Petrişor, dar ea îşi dă seama, încă de la nuntă, când mirele dansase cu Florica, rivala ei, că pasiunea celor doi nu s-a
stins şi că, pe parcurs, Ion nu o iubea. Ca urmare, îi spune bărbatului ei că se va omorî, gest la care va recurge spânzurându-se în grajd (după cum
procedase şi cârciumarul Avrum, a cărui sinucidere a marcat-o). Nici moartea Anei, nici cea a copilului nu-i trezeşte lui Ion regrete sau
sentimente de vinovaţie, deoarece amândoi însemnau pentru el doar nişte simple garanţii de obţinere şi de menţinere a proprietăţii asupra
pământului lui Vasile Baciu. Reîntors la dragostea dintâi, la Florica, Ion ignoră faptul că aceasta este măritată cu George.
Deznodământul previzibil rezolvă conflictele: Bulbuc ştie de la Savista, oloaga satului, de vizitele lui Ion la soţia sa.Într-o noapte îl surprinde în
gospodăria lui, venind la Florica, şi îl ucide cu sapa. George îşi recunoaşte vina în faţa autorităţilor care, examinând corpul neînsufleţit al lui Ion,
stabilesc că acesta ar fi putut trăi o sută de ani, dacă lovitura nu i-ar fi fost fatală. Florica rămâne singură în urma arestării lui George, iar preotul
Belciug are satisfacţia de a vedea că averea lui Ion revine bisericii.
În plan secundar, este prezentat destinul familiei Herdelea, relaţiile învăţătorului cu Ion, cu preotul, cu autorităţile maghiare, evoluţia lui Titu ca
poet şi jurnalist, nunta Laurei cu George Pintea, apoi a lui Ghighi, retragerea lui Zaharia la pensie şi instalarea unui proaspăt învăţător, Zăgreanu.

Episoade/ scene/ secvenţe narative semnificative:

Desfăşurarea horei duminicale reprezintă un moment semnificativ în evoluţia conflictului şi a relaţiilor dintre personaje
Hora are loc în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, unde se adună toţi sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii
mijlocaşi, sărăntocii, preotul, familia învăţătorului Herdelea, care onorează cu prezenţa întreaga adunare). Ritmurile alerte ale Someşanei,
interpretată de nişte ţigani lăutari, atrag în joc fetele şi flăcăii satului. Din rândul participanţilor la horă se evidenţiază două personaje antagonice:
Ion şi George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel bogat. Lăutarii ascultă de cel dintâi, deşi sunt plătiţi de cel de-al doilea. Conflictul dintre cei doi tineri se
acutizează la cârciumă, unde ei se încaieră, fapt ce atrage oprobiul preotului asupra lui Ion, învingătorul lui George.
Scena horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând în lumină principalele personaje, ierarhia socială a comunităţii rurale,
prefigurând conflictele puternice, exterioare. Descrierea horei, ce constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti din Ardeal, este
realizată prin imagini vizuale şi imagini auditive ce redau dinamismul scenei şi particularităţile obiceiului.
În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat “Zvârcolirea”, o altă scenă scoate în evidenţă dragostea lui Ion pentru pământ. Acesta este
un fel de personaj pe care tânărul ţăran îl admiră şi de care se simte copleşit: “Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o
chemare, copleşindu-l”. Natura în zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în faţa “uriaşului” care îl impresionează: “Cât
pământ, Doamne!… ” Ipostaza umilă este urmată de mândria de a stăpâni “tot cuprinsul”. Aceasta scenă este completată de cea a sărutării
pământului. Protagonistul cade în genunchi şi sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al
patimii sale pentru pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de parcă cineva i-ar fi luat “cea mai bună delniţă de
pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj “bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura prin care se diferenţiază de Ilie Moromete,
care nu este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”, pentru a rămâne ţăranul patriarhal, consecvent principiilor sale.
Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion, pământul este vital, ca îi este “ mai drag decât o mamă”

.
Construcţia personajelor:
Protagonistul romanului, Ion, se află în centrul tuturor conflictelor; tot universul rural al Pripasului intră în relaţie cu Ion (în plan
afectiv  el este legat de soarta Anei şi a Floricăi; conflictele exterioare cu Vasile Baciu şi George Bulbuc îl au în prim- plan, în
raporturile cu intelectualii-autorităţi rurale-, preotul şi învăţătorul, Ion este pionul central).
Tânărul erou, individualizat în mod remarcabil de Liviu Rebreanu, reprezintă tipul generic al ţăranului român/ ardelean.
În caracterizarea directă, făcută de autor, se precizează că Ion a fost “cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea”, care a insistat
pe lângă tatăl lui, Alexandru Glanetaşu să-l trimită la şcoala din Armadia, “să-l facă domn”. Strădania învăţătorului a dus la
înscrierea fără taxă, “fiindcă băiatul era silitor şi cuminte”. Dar Ion a renunţat la şcoală, fiind pasionat de muncile câmpului şi vrând
“să fie veşnic însoţit cu pământul”. Într-adevăr, tânărul ţăran este gospodar, “iute şi harnic ca mă-sa”, Zenobia. Protagonistul este
caracterizat de celelalte personaje, în maniera pluriperspectivistă: Vasile Baciu care îl socoteşte: “hoţ, tâlhar, sărăntoc şi
fleandură”. Herdelea, care îl crede muncitor şi harnic; Belciug, care îl numeşte “bătăuş şi stricat”, în urma bătăii cu George.
Ion este caracterizat indirect, prin faptele, gesturile, atitudinile, reacţiile sale, manifestate în anumite împrejurări. Tot timpul este
sfâşiat de două pasiuni: una pentru frumoasa Florica, alta pentru pământurile Anei.
Ion este conturat prin tehnica basoreliefului, fapt care face ca el să se evidenţieze pe toata întinderea romanului, ca un ţăran pe care
iubirea pământului îi “era drag ca ochii din cap”.
Înzestrat cu voinţă, ambiţie şi orgoliu, cu un temperament controlat de instinctele primare, foarte hotărât şi perseverent în atingerea
scopului sau, Ion este un tip isteţ, viclean, care îşi stabileşte un plan prin care să ajungă în posesia averii lui Baciu.
Primul pas îi este sugerat în discuţia cu Titu, fiul învăţătorului, care, întrebat de Ion, cum să procedeze pentru a-l determina pe
Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, îl sfătuieşte: “Trebuie să-l sileşti!” Vorbele acestea sunt suficiente pentru tânărul ţăran, care profita
de dragostea Anei pentru el, o seduce, o lasă însărcinată şi astfel Baciu este silit să accepte căsătoria fetei lui cu “sărăntocul” satului.
Dupa nuntă, Ion se comportă cu Ana rece, distant, violent, brutal; e semeţ şi sfidător când negociază averea cu Vasile Baciu, pe care,
în cele din urmă, după mai multe tergiversări,îl aduce în faţa notarului, la care, după cum afirmă acesta, a venit bogat şi de la care
pleacă, “cerşetor”.
Mediul social în care trăieşte Ion este un factor modelator asupra eroului, deoarece acesta repetă într-o oarecare masură metoda
socrului său şi dobândeşte averea prin căsătorie. Dar Vasile Baciu şi-a iubit nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă a patimii
sale nestăvilite, a violenţei şi nepăsării sale. Ion reprezintă tipul realist din două motive: social, este ţăranul care vrea pământul
pentru a fi respectat în comunitate; moral, este un arivist care îşi atinge scopul, fără scrupule, folosind femeia ca mijloc de parvenire.
Eroul evoluează dinspre tipic spre atipic, având o individualitate pregnantă, caracterizată de forţa pe care o declanşează în lupta cu
un destin potrivnic, din dorinţa puternică de a-şi găsi în societate locul pe care crede că îl merită. Tipologia personajului principal
este reliefată în relaţiile cu celelalte personaje, prin tehnica contrapunctului. De pildă, adversarul său, George Bulbuc, cu care se
află în antiteză, este bogat, dorit ca ginere de Vasile Baciu, dar lipsit de personalitate, moale, incapabil s-o cucerească pe Ana şi
mulţumindu-se cu Florica şi sărăcia ei.
Ana, personajul feminin, victima tragică a lui Ion, este construită tot prin tehnica contrapunctului, prin antiteză cu Florica. Ana
este bogată, dar urâtă-Florica este frumoasă şi săracă. Fiica lui Baciu este personaj de mare complexitate psihologică: orfană de
mică, lipsită de afecţiunea mamei, ea creşte sub autoritatea paternă şi-şi îndreaptă dragostea sinceră către Ion.
În ochii tatălui şi bărbatului ei, femeia nu este decât o “marfă”, un pretext pentru a negocia averea. În secvenţa în care se întâlnesc
cele două familii, Glanetaşu şi Baciu, în prezenţa preotului care urmărea împăcarea lor, Ana nu este luată în seamă, este tratată ca un
obiect, motiv de suferinţă şi durere. Simetria dintre cele două femei din viaţa lui Ion poate fi ilustrată şi de faptul că, în vreme ce
Ana n-a avut parte de caldura sufletească a mamei, Florica, fiind orfană de tată, nu s-a bucurat de protecţia acestuia. Ana este
personajul care-şi înţelege condiţia, dar care nu poate lupta împotriva destinului său. Îndrăgostită de Ion, îl respinge pe George
Bulbuc, cel menit să o aibă de soţie, pentru că e dorit de Baciu şi pentru că e bogat. Orbită de pasiunea pentru Ion, se lasă amăgită de
acesta, manifestându-şi slăbiciunea, căzând în capcana şi apoi trăindu-şi calvarul: maltratările soţului şi ale tatălui. Încă din seara
nunţii citise în ochii lui Ion iubirea acestuia pentru Florica pe care o dansa, iar suferinţa avea să i se amplifice, în timp , dându-şi
seama că bărbatul ei o tratează cu dispreţ, cu silă, în batjocură, fără respect.
Ea dă naştere copilului, lui Petrişor, pe câmp, sub un măr, asistată fiind de soacra sa, Zenobia, scenă de mare emoţie artistică,
similară cu aceea care povesteşte de celebra eroina Tess şi venirea pe lume a copilului ei. Dar faptul că are un băiat, că a devenit
mamă, nu o schimbă pe Ana. Durerea ei sufletească e prea adâncă, slăbiciunea ei pentru Ion-prea mare, caracterul ei- prea fragil,
încât găseşte soluţia de a ieşi din cercul suferinţei: copiază gestul sinucigaşului Avrum, se spânzură în grajd, pentru a pune capăt
calvarului său, pentru a se elibera din strânsoarea unei pasiuni imposibile, nefericite. Moartea Anei provoacă însă destinul lui Ion,
principalul vinovat moral pentru dispariţia femeii, întrucât protagonistul se întoarce la prima dragoste, consecinţa faptei fiind de
aşteptat: moartea violentă, produsă de eternul său rival.

Prin urmare, în opinia mea, Liviu Rebreanu a reuşit cu succes şi în mod original să creeze un univers ficţional, oferindu-i
cititorului iluzia verosimilităţii, a veridicităţii.
 In concluzie, scriitorul a realizat un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, Ion, în jurul căruia gravitează alte
personaje, masculine şi feminine, de asemenea ilustrative pentru definirea clasei sociale din care fac parte, ţărănimea sau
intelectualitatea satului. Lui Ion i se opune, ca personaj literar, Ilie Moromete, fire contemplativă şi ironică, “cel din urmă ţăran”
(Nicolae Manolescu).

Ion – Liviu Rebreanu

Caracterizarea personajului literar “Ion”

Perioada literara interbelica schimba mentalitatea epocii datorita viziunii textelor poetice si in proza dezvoltate pe tendinte moderniste, realiste
si traditionaliste. Scriitori precum: Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu se remarca in aceasta perioada datorita
povestirilor, nuvelelor si romanelor care au vazut lumina tiparului sub incidenta acestor tendinte literare. Liviu Rebreanu ramane in literatura ca
un nuvelist si romancier a carui opera se afla la granita dintre realism si modernism.
Opera literara Ion de Liviu Rebreanu apartine genului epic, ca specie literara este un roman social, obiectiv, apartinand realismului.
În 1920, apare “Ion”, capodopera lui Rebreanu, un roman realist, obiectiv, apreciat de criticul Eugen Lovinescu pentru aderarea la estetica
realistă cu accente naturaliste, pentru obiectivarea observaţiei, pentru individualizarea ţăranului atipic.
Romanul “Ion” oferă reprezentarea veridică a vieţii ţăranilor ardeleni, fresca societăţii rurale transilvănene, cu aspecte sociale,
naţionale, istorice, de la finele veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Romanul este specia literara a genului epic in proza de mare intindere cu personaje numeroase, complexe si amplu caracterizare cu o intriga
complicata si actiune ampla.
Romanul social este roman ce dezbate ca tema viata citadina a unei comunitati.
Realismul este curentul literar aparut in context european la mijlocul sec. al 19-lea a carui estetica se baza pe reflectarea veridica a realitatii in
arta.Operele surprind o realitate neinfrumusetata, veridica, dar valorificata artistic.
Tipologiile umane reflecta in special apartenenta la o clasa sociala, distingandu-se astfel intelectul sau taranul.
Tema de inspiratie este surprinsa prin viata sociala fie in mediul citadin, al orasului, fie al saturlui traditional. Se realizeaza o succinta analiza
psihologica prin intermediul monologului interior sau reflectarea framantarii personajului de catre narator. Printre alte teme si motive literare se
reflecta mostenirea si banul, in avutirea sau confruntarea intre grupuri sociale. Limbajul este artistic deoarece imbina mai multe registre stilistice
cu scopul reflectarii veridice a spatiului si timpului plasarii actiunilor. Reperele sp-temporale sunt bine ilustrate.
Titlul romanului este sugestiv pentru intenţia scriitorului de a face din Ion tipul ţăranului din Ardeal şi de a evidenţia evoluţia lui spre atipic, ca
personaj puternic individualizat. Al doilea roman al trilogiei este “Răscoala”, consacrat dramelor ţărănimii din Regat, iar al treilea, care urma să
complice problematica pământului cu cea naţională în Basarabia, a ramas în fază de proiect. Liviu Rebreanu propune o investigaţie literară a
lumii ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Personajul literar “Ion” este personajul principal al romanului cu acelasi titlu, surprins in evolutie datorita ascultarii glasului pamantului si
al iubirii. El apartine clasei taranilor saraci, categorie pe care o considera injositoare, motiv pentru care doreste sa scape de aceasta eticheta si sa
ajunga bogat. Lacomia pentru pamant este scuzabila datorita saracimii, dar brutalitatea de care demonstreaza il face un personaj memorabil.
El este caracterizat direct de catre narator si alte personaje, avand si o autocaracterizare, dar si indirect prin limbaj, comportament.
Caracterizarea directa facuta de narator sugereaza prezentarea personajului Ion, la inceput, in scena horei “Avea ceva straniu in privire,
parca nedumerire si un viclesug neprefacut”, anticipandu-se astfel comportamentul ulterior. Stiind totul despre el, naratorul ii subliniaza calitatile
“Era iute si harnic, ca ma-sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. iar pamantul ii era drag ca o ibovnica”.  Se mai precizeaza “iubirea
pamantului l-a stapanit de mic copil”.  Comparatia este sugestiva in sublinierea sentimentului de dragoste pentru pamantul ce i-ar fi adus o pozitie
onorabila in ierarhia sociala si respectul satenilor intr-o comunitate rurala in care el considera averea, o mare cinste. Compararea pamantului cu
mama, femeia ce joaca rol esential in viata fiecarui barbat, astfel pentru el, pamantul i-ar aduce un sentiment de ocrotire si siguranta.
Caracterizarea directa de alte personaje demonstreaza ca este firesc ca personajul sa fie vazut in mod diferit de catre acestea, fiecare
apreciere sau sanctionare, ducand la intregirea chipului celui care se afirma si ca personaj exponential, diferit de toti ceilalti tarani din literatura
romana. Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”, “sarantocul” si “talharul”, pentru Ana este “Ionica, norocul meu”. Preotul Belciug il numeste
“stricat si-un baraus, s-un om de nimic”, “un obraznic” ce trebuie sa primeasca “o lectie”, dar dupa ce Ion lasa pamanturile bisericii, este numit
“mandru crestin”. Lipsa de respect ii aduce adjectivul “becisnic”.Pentru Titu Herdelea este “o canalie”. Pana si mama sa il crede “proclet si
salhui”. Asadar, se contureaza chipul unui barbat dur, violent, egoist si furios pe toata lumea fiindca nu are pamant.
Autocaracterizarea arata ca atunci cand incearca sa se lamureasca in legatura cu ceea ce isi doreste si simte, Ion oscileaza intre a se considera
prost, in alte situatii destept. Astfel, vorbind cu sine, rosteste “As fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului”, acuzandu-se pentru momentele de
slabiciune cand, vazand frumusetea Floricai, ar fi vrut sa fuga cu ea in lume, renuntand la Ana.
Caracterizarea indirecta prin fapte este foarte sugestiva avand in vedere ceea ce face personajul. Sarac fiind, umilit si batjocorit de cei bogati,
realizeaza ca nu poate scapa de sarcie pentru ca nu avea cum sa mosteneasca de la tatal sau averea si nici nu avea bani sa cumpere pamant, cum
faceau altii, Ion isi fixeaza un tel al existentei sale obtinerea de pamanturi si singurul glas pe care il aude si il asculta este cel al pamantului.
Glasul pamantului patrundea in sufletul sau ca o chemare launtrica. Faptele desarvasite de taranul obsedat de ideea stapanirii a cat mai mult
pamant il face un om ticalos deoarece o batjocoreste pe Ana si o face de ras. Isi bate nevasta , vrea sa-si loveasca mama si isi injura tatal.
 Caracterizarea indirecta prin comportament ii arata degradarea umana a personajului, dispretul si ura fata de Ana, supusa si umila pe care o
considera vinovata de nefericirea. Isi varsa mania, o face sa-l iubeasca dandu-i de inteles ca o place, alintand-o.
Caracterizarea prin gesturi si atitudini – exista un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decat cuvintele, comunicand despre
individ mai mult decat acestea. Gesturile de tandrete in prezenta Floricai surprins un Ion umanizat, capabil sa pastreze in suflet si glasul iubirii,
dar invins de glasul pamantului. Atitudinea in fata pamantului este aceea a unui barbat indragostit ce isi exteriorizeaza patima prin gesturi
fierbinti. Scena in care saruta pamanturile lui Vasile Baciu, depaseste limitele omenescului in dragostea nutrita pentru pamant. Dupa ce o
batjocoreste pe Ana, ea se sinucide, dar Ion ramane nepasator si indiferent, exprimata gestual, linistit, merge dupa glasul iubirii si incearca sa o
recapete pe Florica, considerand ca nu este fericit daca nu o are alaturi.
Avand in vedere aceste caracteristici, in Ion se regaseste o dorinta arzatoare de a-si schimba statutul social, dar in acelasi timp vrea sa aiba si
femeia iubita alturi. Daca le-ar fi avut pe amandoua, ar fi fost fericit si poate viata lui ar fi decurs firesc, cele doua glasuri, al iubirii si al
pamantului. Dar Ion se gaseste intr-o situatie limitata, trebuie sa aleaga si opteaza pentru pamant, iar la final isi da seama ca nu-l face pe deplin
fericit.

ION
RELATIA ION-ANA

Ion, protagonistul romanului, intruchipeaza tipologia tranului sarac nemultumit de propia conditie sciala, pe care
vrea sa si-o imbunatateasca. In societatea rurala a satului Pripas, unde conditia sociala a individului este data de numarul
de pogoane de pamant detinute, Ion se simte marginalizat social. Si asta datorita faptului ca detinul i-a harazit sa traiasca
intr-o familie in care tatal a risipit zestrea sotiei.
La polul opus al statutului social se situeaza Ana, fica „bocotanului” Vasile Baciu. Femeia devine o tinta pentru Ion
care profita de nevoia ei de tandrete si de afectiune pentru a pune mana pe pamanturile lui Vasile Baciu
Mai intai, ca sa dobandeasca pamantul mult ravnit si sa iasa din conditia de umilinta, Ion desfasoara o intreaga strategie
de cucerire a Anei
Ii va fi usor, pentru ca Ana se indragosteste de el. Ea este lipsita de ambitie, de patimi, de capacitatea de a unelti sau
macar de a se apara. Era convinsa ca „a descoperit deodata tot ce-i dorea inima“ si vedea in Ion omul pe care sa-l iubeasca
si caruia sa-i daruiasca totul. Pe cat de chipes e flacaul, pe atat de urata e Ana, cu mersul leganat „ca o trestie
bolnavicioasa, slabanoaga“. Infatisarea ei il determina pe Ion, in momentele de sinceritate, sa-si zica: „Cat e de slabuta si
de uratica!“. Dar se sanctioneaza imediat pentru momentele de slabiciune, cand ii vine sa renunte la ea: „Las ca-i buna ea
Anuta! As fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului “
Desi nu o iubeste, stie sa se prefaca si sa o cucereasca. La hora o joaca, o strange „cu mai multa gingasie, dar mai
prelung“ in brate, ii sopteste la ureche sa se intalneasca la locul stiut de amandoi, in livada din spatele carciumii lui Avrum.
Tatal sau planuise sa o marite cu bogatul George Bulbuc, dar Ana nu-l vrea . Naiva si increzatoare, Ana se lasa.
Faptele savarsite sub imperiul obsesiei de a avea pamant il arata ca fiind ticalos. Dacă Ion îşi recapătă identitatea pe
măsură ce  obţine pământurile, Ana şi-o pierde. Fiind predestinată unei existenţe  tragice, Ana trăieşte în numele iubirii,
sperând că va primi vreodată  dragostea lui Ion. Cand Ana, batjocorita si lasata de rasul satului, e zdrobita in bataie de tatal
ei, rosteste cu un „ranjet rautacios“: „Las’ ca bine i-a facut!“ O ocoleste pe Ana cu premeditare, iar cand ea vine la el,
trimisa de Baciu, dovedeste o nepasare ucigatoare.. Alta data o apostrofeaza manios: „Si sa nu te mai prind in ograda mea
ca te spintec! Hoata“.Ion reuseste sa smulga de la Vasile Baciu tot pamantul, lasandu-l sarac.
Din punct de vedere psihologic, atat Ion cat si Ana reprezinta caractere slabe, suspuse obsesiilor. Ion actioneaza obsesiv
in dorita lui de a avea cat mai mult pamant, in vreme ce Ana isi doreste obsesiv afectiunea lui Ion. Relatia dintre cele doua
personaje este una specifica intre manipulator si manipulat. Ion constientizeaza nevoia fetei de afectiune si recurge la
manipulare pentru a-si atinge scopul, acela de a intra in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu.
Degradarea umana a personajului culmineaza cu dispretul si ura fata de Ana, caci, impreuna cu pamanturile, trebuie sa o
primeasca si pe ea . La nunta, danseaza cu Florica si o strange in brate sub privirile indurerate ale Anei: „Norocul meu,
norocul meu!“ murmura femeia, dar Ion nu se sinchiseste de plansul ei ci e cu ochii la farfuria in care s-au strans banii de
dar. Mai tarziu, cand relatia cu sotia se dovedeste dezastruoasa, izbucneste violent: „Da’ omoara-te “ Astfel, Ana este
impinsa tot mai mult spre deznadejde.
Din punct de vedere moral, existenta celor doua personaje este situata in afara sferei eticii. Ion este total imoral, pentru
ca recurge la gesturi necinstite pentru a-si atinge scopul: o lasa insarcinta pe Ana, facand-o de ras in fata satului,
impingand-o in cele din urma la spanzuratoare.
Autorul o surprinde în trei ipostaze: cea de  fiică a lui Vasile Baciu, cea de soţie a lui Ion, cea de mamă. Firavă, fără
personalitate, Ana acceptă  atât reproşurile aprige ale tatălui său, cât şi umilinţa din partea lui  Ion. Treptat, se înstrăinează
de familie, fiind tot timpul îngândurată,  repetându-şi cu supunere bocetul: „norocul meu, norocul meu...". Ajunge  să
simtă totul mult intens, să-şi conştientizeze destinul şi să fie  stăpânită de „o silă grea pentru tot ceea ce o înconjura", iar
copilul  i se pare o povară.. Alege să se sinucidă, episod  descris minuţios de prozator.
  Moartea Anei, anulează obsesia pentru pământ. Chiar dacă îşi pierde  familia, Ion se simte puternic, mândru,
învingător. In schimb, Ana este  învinsă atât de cinismul lui Ion, cât şi de propria slăbiciune,  împlinindu-şi scopul,
Ion revine Ia „glasul iubirii" şi, în cele din  urmă, este învins de iubire
In concluzie, relatia lui Ion cu Ana nu avea sorti de izbanda, caci nu glasul iubirii i-a adus impreuna, ci glasul
pamantului. Moartea copilului va determina saracirea lui Ion. Moartea lui banala (ucis cu sapa de George) nu are nimic
tragic, pentru ca este un accident.