Romanul este o specie a genului epic de cea mai mare întindere, cu o acțiune

complicată derulată pe mai multe fire narative, cu o intrigă complexă și cu diverse conflicte care
implică un număr mare de personaje.
George Călinescu (1899-1965) se înscrie în seria scriitorilor de formaţie enciclopedică. El
a fost poet,dramaturg, romancier, eseist, critic şi istoric literar.
Ca istoric literar a scris o serie de monografii despre M. Eminescu, I. Creangă, V.
Alecsandri, dar a rămas celebru în primul rând prin „Istoria literaturii române de la origini până
în prezent”, lucrare monumentală, apărută în 1941.
Ca romancier a scris patru romane: Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide şi Scrinul
negru.
Enigma Otiliei a apărut în 1938, este un roman realist de factură balzaciană, cu elemente
clasice, romantice şi moderne. Acest roman s-a năsut dintr-o atitudine polemică împotriva
romanului modern, mai ales a celui proustian. Călinescu respinge teoria lui Camil Petrescu
referitoare la sincronizarea literaturii cu filosofia şi psihologia epocii, argumentând că „literatura
nu e în legătură cu psihologia, ci cu sufletul uman”.
Tema romanului
Enigma Otiliei este un roman citadin. Tema principală este cea socială, romanul prezintă
viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, o societate degradată sub
puterea banului. Întrega acţiune se constituie în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu,
aproape toate personajele fiind mai mult sau mai puţin interesate de moştenire. Deşi titlul indică
numele Otiliei, tema iubirii este secundară în roman.
Semnificaţia tilului
Iniţial Călinescu îşi intitulase romanul „Părinţii Otiliei”, romanul fiind construit pe ideea
paternităţii. Acest titlu se justifică prin faptul că din motive diferite, o parte din personaje pot fi
considerate „părinţii” otiliei: Costache Giurgiuveanu este tutorele fetei, el este părintele ei din
punct de vedere social şi afectiv, Pascalopol, este părintele ei din punct de vedere material şi
parţial afectiv, Aglae, prin dorinţa de a se amesteca, din răutate, în viaţa Otiliei. Ulterior editorul
a schimbat titlul romanului în Enigma Otiliei din motive comerciale.
Otilia este o persoană enigmatică prin amestecul de farmec copilăresc şi maturitate
profundă. Această „enigmă a Otiliei” există mai ales în mintea lui Felix, care nu poate explica
comportamentul contradictoriu al fetei, dar ea este de nedescifrat şi pntru celelalte personaje,
Pascalopol afirmând în finalul romanului:”A fost o fată delicioasă, dar ciudată. penru mine o
enigmă”
Construcţia dicursului narativ
Romanul are o construcţie simetrică, fiindcă începe şi se termină cu descrierea străzii
Antim şi a casei lui moş Costache Giurgiuveanu din perspectiva lui Felix, în două momente
diferite ale existenţei sale, în adolescenţă şi zece ani mai târziu.
Incipitul cuprinde descrierea casei şi prezintă sosirea lui Felix, pe care moş Costache îl
întâmpină cu vorbele „nu stă nimeni aici”. În final protagonistul revine pe strada Antim, vede
totul în paragină şi îşi aminteşte de cuvintele bătrânului care acum sunt adevărate:” Aici nu stă
nimeni”
Romanul este alcătuit din 20 de capitole şi este construit pe două planuri narative: primul
plan urmăreşte istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu incluzând destinul Otiliei
Mărculescu şi al familiei Tulea, al doilea plan urmăreşte drumul formării lui felix Sima, „narator
şi actor” al evenimentelor, cum îl numeşte însuşi autorul. Secvenţele narative se succed în ordine
cronologică, fiind legate prin înlănţuire.
Construcţia subiectului.
Începutul romanului fixează cu exactitate locul şi timpul desfăşurării acţiunii; Bucureşti,
strada Antim, începutul lui iunie 1909. Felix Sima, proaspăt absolvent de liceu, soseşte de la Iaşi
la unchiul său moş Costache Giurgiuveanu, care după moartea părinţilor săi a devenit tutorele
său.
Romanul prezintă viaţa de la casa lui moş Costache Giuegiuveanu, iubirea dintre Felix şi
Otilia, fiica vitregă a bătrânului, vizitele lui Leonida Pascalopol, prieten al lui Giurgiuveanu şi
admirator al Otiliei. Paralel se prezintă viaţa familiei Tulea, formată din Aglae, femeie rea, sora
lui moş Costache, Simion, soţul senil al acesteia şi copiii lor: Olimpia căsătorită cu Stănică Raţiu,
Aurica, fata bătrână, obsedată de căsătorie şi Titi, copilul retardat.
Conflictul de bază al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache
Giurgiuveanu, Aglae dorind cu orice preţ să pună mâna pe averea fratelui său, excuzând-o din
moştenire pe Otilia.
Paralel se prezintă conflictul erotic latent dintre tânărul Felix, student la medicină, şi
maturul Pascalopol, moşier bogat, cei doi rivalizând pentru iubirea Otiliei.
Romanul are două scene-cheie: prima, care coincide cu expoziţiunea (în capitolul I), în
care sunt  prezentate personajele în salonul lui moş Costache, în seara sosirii lui Felix; a doua
scenă-cheie (capitolul al XVIII-lea) adună familia în acelaşi spaţiu, în jurul lui moş Costache
care suferise un atac cerebral. Aici discuţia în care fiecare personaj vorbeşte numai despre sine,
fără a auzi ce spun ceilalţi, sugerează egoismul lor şi tinde către absurd.
Deznodământul romanului prezintă ascensiunea lui Stănică Raţiu, datorită banilor furaţi
dela moş Costache, şi despărţirea lui Felix de Otilia, care se căsătoreşte cu Pascalopol.
La sfârşitul romanului aflăm că Otilia l-a părăsit pe Pascalopol şi s-a căsătorit cu un conte
străin.

Enigma Otoliei- roman realist, de factură balzaciană

1. Cele două subteme ale romanului, istoria unei moşteniri şi paternitatea sunt tipic
balzaciene. Călinescu le-a preluat probabil din romanul lui Balzac „Moş
Goriot”, în care relaţiile de familiese degradează datorită dorinţei de înavuţire a
membrilor săi.
2. Începutul romanului este tot balzacian, prin situarea exactă a acţiunii în timp şi
spaţiu („viziunea pâlniei”)
3. Balzaciană este şi descrierea minuţioasă a mediului înconjurător, utilizată ca
mijloc de caracterizare a personajelor. Romancierul foloseşte tehnica detaliului
în descrierea casei lui Giurgiuvenu, cu zidăria crăpată, poarta ruginită şi uşile
scârţâitoare prin care creează atmosfera în care se va desfăşura acţiunea.
Personajele sunt prezentate prin descrierea detaliată a fizionomiei lor, dar şi a
coafurii, îmbrăcămintei, gesturilor sau timbrului vocii, văzute prin ochii lui
Felix
4. Romanul lui Călinescu este populat de personaje-tip, fiecare fiind dominat de o
trăsătură de caracter puternică:moş Costache, tipul avarului, Stănică Raţiu, tipul
parvenitului, al arivistului, Aglae „baba absolută”, Felix, tânărul intelectual
ambiţios, Aurica, fata bătrână, Titi, tipul retardatului, Simion, tipul senilului
avoluând spre nebunie
 5. O altă trăsătură balzaciană este prezenţa criticii sociale, condamnarea unei
societăţi unde totul se reduce la interese materiale
6. Naratorul este obiectiv şi omniscient, perspectiva naraită fiind auctorială. Totuşi
multe descrieri, prezentarea unor personaje se fac prin ochii lui Felix, personaj
„martor şi actor” (prin focalizare internă)
Ceea ce deosebeşte însă romanul lui Călinescu de romanele lui Balzac, cu personaje
serioase şi sumbre, este prezenţa ludicului (în cazul Otiliei) şi a comicului de caracter şi de
situaţie (în cazul lui Stănică Raţiu, Simion Tulea, aglae, sau chiar în cazul lui moş Costache)

Elemente clasice.
Romanul este clasic prin simetria construcţiei, prin arta scenică şi prin dialog, autorul fiind
un regizor desăvârşit al mişcării personajelor.
Elemente romantice.
1. Iubirea platinică dintre Felix şi Otilia este prezentă în pagini de autentic lirism.
2. Descrierea Bărăganului este realizată prin hiperbolizare şi proiecţie în mitic,
prin dilatarea la infinit a timpului şi spaţiului, prin grandios, peisajul amintind
de un început de lume mitic, fabulos, ca de basm.
3. Motivul orfanului, prezent în roman prin Felix şi Otilia, este tot de factură
romantică.
4. Prezentarea unor personaje prin antiteză este o altă trăsătură romantică a
romanului: Felix şi Titi, Otilia şi Aurica, moş Costache şi Pascalopol.

Elemente moderne 
1. Romanul lui Călinescu este modern prin luciditatea analizei psihologice a
personajelor. Apar motive legate de psihologie, ca patologicul, alienarea,
senilitatea, ambiguitatea psihologică (Otilia, Pascalopol), consecinţele eredităţii
(Aurica o moşteneşte pe Aglae, iar Titi pe Simion)
2. Felix, Otilia şi Pascalopol sunt personaje mederne. Felix reprezintă intelectualul
de tip superior iar Otilia este modernă prin ambiguitatea, atipicitate. Pascalopol
apare de asemenea ca un personaj ambiguu, datorită sentimentelor sale
contradictorii (erotice şi paterne) faţă de Otilia.
3. Modernitatea operei rezidă şi în faptul că este un roman citadin. 

Caracterizarea personajelor.
Majoritatea personajelor (Felix, Otilia, moş Costache, Pascalopol, Stănică Raţiu, Aglae) au
o importanţă egală în evoluţia evenimentelor, ceea ce ţine de tehnica narativă modernă. Simion,
Olimpia, Aurica, Titi sunt personaje secundare iar Weissman, Geoegeta, dr. Vasiliad sunt
personaje episodice.
Caracterizarea personajelor se realizează direct, de narator şi de alte personaje sau indirect,
folosindu-se metoda acumulării de fapte, întâmplări, gesturi, vorbe, gânduri.
Moş Costache Giurgiuveanu este unul dintre personajele principale ale romanului,
personaj realist, funcţional, imobil, rotund.
Este tipul avarului, înscriindu-se în familia lui Hagi-Tudose(„Hagi-Tudose” de Barbu
Ştefănescu Delavrancea) sau Harpagon („Avarul” de Moliere) dar prin complexitatea sa, el
depăşeşte modelul clasic.
 Caracterizarea personajului se face prin tehnica acumulării, prezentarea faptelor,
gesturilor, vorbelor, gândurilor ducând toate la părezentarea avariţiei personajului. De
ex.:socotelile încărcate pentru întreţinerea lui Felix, închirierea unor imobile pentru studenţi,
confiscarea manualelor, instrumentelor medicale ale acestora în caz de neplată la timp. Ţinuta sa
vestimentară este ridicolă, poartă ciorapi plini de găurişi pantaloni largi, prinşi cu
sfoară.Gesturile, bâlbâiala, răguşeala sunt pentru el arme de apărare, reacţii provocate de teama
de a nu fi jefuit sau pus în situaţia de a da vreun ban cuiva. Ultimele lui civinte înainte de a
muri:”banii, ba-banii, pu-pungaşule” îi rezumă întreaga existenţă.
Este totuşi un personaj complex, care trăieşte o dramă interioară, generată de două
impulsuri contradictorii: pe de o parte lăcomia de bani, pe de altă parte iubirea paternă pentru
Otilia şi sentimentul de culpabilitate faţă de ea.
Este un personaj tragi-comic. Permanenta lui atitudine defensivă şi de disimulare care
culminează în negarea propriei lui identităţi „Aici nu stă nimeni”, fac din el un personaj comic.
Complexitatea personajului şi iubirea sinceră faţă de Otilia umanizează personajul lui
Călinescu, ceea ce nu apare nici la Moliere, nici la Balzac.
Otilia este cel mai modern personaj al romanului, atât prin trăsăturile ei de caracter, cât şi
prin tehnicile de realizare a portretului. Portretul ei fizic sugerează trăsăturile morale de
delicateţe, farmec, sensibilitate, cochetărie, inocenţă şi maturitate. Este un personaj ambiguu,
caracterul ei se defineşte prin prezenţa unor elemente contradictorii: amestecul de inocenţă şi
maturitate, detaşarea de planul material al vieţii şi gustul pentru lux, amestecul de iubire şi
raţiune. Îl iubeşte pe Felix, dar se căsătoreşte cu Pascalopol. Otilia reprezintă însăşi feminitatea
pe de o parte prin gustul pentru lux, plăcerea călătoriilor, capriciile mărunte, teama de
îmbătrânire :”noi nu trăim decât cinci-şase ani! Pe urmă am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri
pe obraz”, pe de altă parte prin inteligenţa şi responsabilitatea ei. (îl părăseşte pe Felix din teama
de a nu fi un obstacol în viitorul lui). Ea trăieşte de fapt drama singurătăţii şi a viitorului incert.
Este caracteruzată direct de narator tot ca o fiinţă a contradicţiilor:”Faţa măslinie, cu nasul mic şi
ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multe bucle şi guletul de dantelă. Însă în trupul
subţiratic era o stăpânire desăvârşită de femeie”. Se autocaracterizează „eu sunt o zăpăcită, nu
ştiu ce vreau”, dar afirmaţia ei va fi contrazisă de faptele ei. Este o bună cunoscătoare a vieţii,
forţată de răutatea Aglaei şi avariţia lui moş Costache să lupte de tânără cu greutăţile vieţii.
Caracterizările făcute de celelalte personaje sunt şi mai interesante, deoarece părerile sunt
de multe ori total opuse. Procedeul folosit de narator este tehnica reflectării poliedrice, rezultând
un portret realizat între oglinzi paralele, fiecare personaj văzând-o altfel. Pentru moş Costache
este un copil nevinovat, şi o numeşte „fe-fetiţa mea”. Felix o consideră frumoasă, inteligentă şi
talentată. Pentru Pascalopol este un simbol al feminităţii şi al tinereţii pierdute. Aglae şi Aurica o
consideră vicleană, interesată de moştenirea lui moş Costache şi o femeie uşoară. Stănică Raţiu îi
apreciază calităţile, dar crede şi el că Otilia face totul din interes. 
Concluzia este că Otilia poartă o mască, dincolo de care nu trece nimeni. De aici rezultă
enigma ei, recunoscută atât de Felix, la începutul relaţiei lor, cât şi de Pascalopol la sfârşitul
romanului.
Personaj complex şi eroină lirică, Otilia este o prezenţă insolită în roman, fiind unul dintre
cele mai interesante personaje feminine din literatura română.
Felix Sima este un personaj-martor, narator şi reflector. Trăieşte de-a lungul romanului o
dublă experienţă: una socială şi alta erotică. Cunoaşte pe de o parte zgârcenia prin moş Costache,
răutatea prin Aglae, mărginirea intelectuală prin Titi, tendinţa de parvenire prin Stănică Raţiu,
bogăţia şi generozitatea prin Pascalopol, obsesiile legate de căsătorie prin Aurica, pe de altă parte
iubirea sinceră pentru Otilia.este un personaj mobil, care parcurge un drum iniţiatic fiind un
adolescent la începutul romanului şi un om matur, intelectual superior în final. (bildunsroman)
Concluzii
Romanul „Enigma Otiliei”, balzacian în esenţă, dar cu elemente aparţinând clasicismului,
romantismului, modernismului, ilustrează concepţia lui Călinescu potrivit căreia „nu există
fenomen artistic pur”.  Stilul său este adaptat la construcţia grandioasă a romanului în care firul
narativeste însoţit de dialoguri vii, animate de mişcare scenică. Expunerea obiectivă, descrierile
savante (de ex. amănuntele legate de arhitectură) sunt întrerupte de pasaje lirice, ca prezentarea
Bărăganului sau a iubirii sincere dintre cei doi adolescenţi. Datorită coexistenţei tuturor acestor
elemente, „Enigma Otiliei”a fost considerat un „roman total”.