Liviu rebreanu

~PORTOFOLIU~

IVAN GABRIEL
Limba romana
Prof.
Vlad margareta
cls: a IX-a B

~ Viata si activitatea ~
Prozator si dramaturg, s-a nascut la 27 noiembrie 1885, in comuna Tarlisiua, din
tinutul Nasaudului, primul copil din cei treisprezece ai invatatorului Vasile Rebreanu
si al Ludovicai, nascuta in Diuganu. A urmat scoala primara in clasa parintelui sau,
in satu Maieru, unde se mutase intreaga familie. A trecut apoi la Gimaziu
graniceresc din Nasaud. Urmatorii trei ani a invatat la Scoala civila de baieti din
Bistrita. In 1900 se inscrie la cursurile Scolii reale superioare de honvezi din Sopron,
localitate din nord-vestul Ungariei, apoi urmează cursurile Academiei militare
“Ludoviceum” din Budapesta. In 1906 este declarat sublocotenent si repartizat la
regimentul din Gyula (Ungaria).dorind sa se dedice literaturii, demisionează din
armata austro-ungara si se întoarce la Prislop, ocupând diverse funcţii mărunte
(ajutor de notar, funcţionar la primărie). In 12-14 octombrie 1909ia parte la serbările
“Astrei”, ţinute la Sibiu, ca trimis al ziarului “Revista Bistriţei”. Vine la Bucureşti si
începe o susţinuta activitate publcistica si literara (colaborează la ziare si reviste ca:
“Ramuri”, “Rampa”, “Scena”, “Universul literar”, conduce “România literara”,
cotidiene, saptamanale ca: (“Mişcare literara”, “Viata”). In 1910,arestat de
autoritatile austro–ungare si intemnitat la Guya, sub acuzaţia de a nu se fi supus
legilor militare austro - ungare, este eliberat după câteva luni. In 1911 pleacă la
Craiova si in anul următor, se casatoreste cu actriţa Fanny Radulescu. In timpul
primului război mondial este arestat si anchetat de autoritatile militare germane de
ocupaţie. Reuseste sa scape, plecând la Iaşi, apoi revine si-si reia activitatea literara
si publicistica la Bucureşti. Vicepreşedinte al Societatii Scriitorilor Romani (din
1923),este ales preşedinte (19250. In 1928este numit director al Teatrului Naţional
din Bucureşti. La propunerea lui Mihail Sadoveanu este ales membru al Academiei
Romane, (1939). Discursul de recepţie – Lauda taranului roman,(29 mai,1940). Se
stinge din viata in comuna Valea Mare, lângă Piteşti, la 1 septembrie 1944.

~ opera ~
Nuvele: Framantari,1912; Golanii, 1916; Mărturisiri, 1916; Răfuiala, 1919;
Romane: Ion, 1920; Pdurea spanzuratilor, 1922;Adam si Eva,1925; Ciuleandra,
1927; Craisorul, 1929; Răscoala, 1932; Jar, 1934;Gorila, 1938; Amândoi,
1940;
Teatru: Cadrilul, 1919; Plicul, 1923; Apostolii, 1926. Lauda Taranului Roman
Discurs de recepţie: rostit la Academia Romana, 1940; Amalgam, (culegere
de
eseuri),1943; Opere, vol I-X, ediţie îngrijita de Niculae
Gheran
 (primele 3 vol. In colaborare cu Nicolae Liu); Caiete, I,
prezentare de Niculae Gheran; Jurnal (I si II), Text ales si
stabilit, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu.
Addenda, note si comentarii de Nicolae Gheran, 1984.
~1~

~ Romanul ion ~
(comentariu)
A fost mult subliniat faptul ca nuvelele au constituit pentru L.R. un exerciţiu
epic al viitoarelor mari construcţii epice. Problema rurala o găsim iniţial in nuvela
Rusinea, cu o intrig simpla, i care eroina, Rodovica este victima a iubirii, si apoi, o
prima varianta a romanului Ion, prin, Zestrea. Apariţia lui Ion, a fost apreciata de
Eugen Lovinescu drept “o data in istoria literaturii romane contemporane si ca prima
creaţie obiectiva “
Compoziţia. Cu o structura bine echilibrata, in doua parţi, intitulate sugestiv
Glasul pamatului si Glasul iubirii, romanul cuprinde in albia lui viata satului
transilvănean înainte de război. In prim plan se afla viata tanarului taran Ion Pop al
Glanetasului si paralel, interferându-se, viata familiei invadatorului Zaharia
Herdelea. Romanul începe cu descriere drumului care duce spre satul Pripas “pitit
intr-o scândura de coline” si se încheie rotund, cu satul “rămas înapoi acelaşi”,
sugerând astfel curgerea eterna si impasibila a vieţii.
Subiectul are o intriga simpla. Ion Pop al Glanetasului doreşte pamantul cu o
patima ce-i mistuie fiinţa. Sărăcind din ce in ce, căci tatăl sau, “sărac iasca si
lenevitor de n-avea pereche”, a mâncat repede zesrea Zenobiei “fiindcă toate
crasmele le bătea, cat e Armadia de mare”. Ion iubea pamantul de mic copil. A
crescut jinduind si pizmuind pe cei bogaţi, dorind cu orice preţ sa aibă pamnt mult,
prin care vedea asigurata demnitatea si împlinirea lui umana. In acest scop o seduce
pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, “bocotanul” satului, deşi ere urata si n-o iubea.
Urmărindu-si cu viclenie si tenacitate scopul, Ion intra in posesia pamanturilor la
care jinduise cu lăcomie, dar iubirea ascunsa pentru Florica, cea frumoasa si săraca,
nu-i da pace. Tratata inuman si de către Ion si de către tatăl ei , Ana isi curma viata.
Romanul este, din acest punct de vedere o drama a căsniciei taranesti in lupta
pentru pamant. Copilul rămas se imbolnaveste si moare spre disperarea lui Ion, care
vedea in el graniţa pastrarii pamanturilor lui Vasile Baciu. Ca un destin implacabil
Ion este ucis de către George Bulbuc, barbatul Floricai, fiind astfel pedepsit pentru
faptele sale nelegiuite.
Conceput circular, romanul începe cu un eveniment tradiţional in viata satului, hora
duminicala din bătătura Todosiei lui Maxim Oprea, si se încheie cu sărbătoarea
sfinţirii noii biserici inaltata prin osteneala preotului Belciug.
Scena horei de la începutul romanului indeplineste funcţia “unui adevărat centru
strategic al întregii construcţii epice”. Aici se conturează forma de organizare a
satului, intenţiile unor personaje, opoziţiile unora in comparaţie cu ale altora, se
anunţa conflicte viitoare, destinul eroilor este previzibil: “hora din primul capitol este
o hora a soartei”: Vasile Baciu bea de necaz pentru ca nu-i place fata pe care o are;
dintre jucători se desprinde Ion, urmărind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, “parca
nedumerire si un vicleşug neprefacut”, iar alâturi, ademenitoare, ii răsare, “mai
frumoasa ca oricând”, Florica, “fata văduvei lui Maxim Oprea”; bătaia dintre George
si Ion de la cârciuma, este ca o repetiţie generale in vederea crimei. Moartea lui
Moarcas sau lui Avrum anunţa si uciderea Anei.
~2~

conflictul se conturează deci de la început. O anumita ierarhie sociala este vizibila

după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii; primarul sta de vorba cu bătrânii
fruntaşi, apasă vorbele, le insoteste cu gesturi hotărâte; barbatii scot palarile la
apropierea preotului Belciug si a familiei Herdelea, invatatorul satului. Primarul si
fruntaşii satului ies la poarta intru întâmpinarea “domnilor”. Pe laturi, “ca un câine la
uşa bucătăriei, trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, sfiinduse sa nu se vâre
intre bogatasii.
In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului,
monumental si simbolic, consumându-se intre iubire si patima pentru pamant.
Destinul lui Ion este strâns legat de viata satului di primele decenii ale secolului al
XX–lea, a cărui existenta L.R. o surprinde realist, structurat si diferenţiat social, in
condiţiile specifice ale romanilor din Transilvania – o realiate complexa si tragica.
Titlurile celor doua parţi in care este structurat riguros romanul – Glasul pamantului
si Glasul iubirii – sugerează patetica poveste a lui Ion Pop al Glanetasului, grefata pe
elemente de viata cotidiana si pe evenimente tradiţionale care alcătuiesc pulsaţia
vieţii rurale: nunti, botezuri, târnosiri de biserici, inmormantari, slujbe religioase
duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de cărturari
care se păstrează oarecum izolate din “orgoliu de casta”.(G. Calinescu).
Intre aceste planuri se zbuciuma o lume. Scriitorul urmareste mobilurile
psihologice ale acţiunilor lui Ion, devorat de patima pamintului, declanşate cu forţa
instinctelor obscure. In pamant el vede realizate ambiţiile sale, tinereţea sa robusta,
demnitatea sa umana. Dar nu numai atât. In centrul lui nu se afla pur si simplu
“problema taraneasca”, mecanismul social al luptei pentru pamant, viata satului
ardelean de dinainte de război, ci “patima ravasitoare a lui Ion, ca forma ca forma a
instinctului de posesiune” (N. Manolescu).

~ Ion ~
(caracterizare)
Apreciat constant drept ca o mare constroctie epica, o “epopee a taranului
roman”, Ion este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul precizeaza.
In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Popal Glanetasului,
monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima
pentru pamant. Destinul lui Ion este srans legat de viata satului din primele decenii
ale secolului al XX-lea, a carui existenta Rebreanu o surprinde realist, structurat si
diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania – o realitate
complexa si tragica.
Fiu al satului romanesc traditional, cu o intuitie artistica de exceptie, Liviu
Rebreanua inteles ca problema pamantului era insasi problema vietii romanesti, “a
existentei poporului romanesc” – cum marturiseste el insusi. Scriitorul “a grefat
psihologia pamantului universal pe structurile morale traditionalecaracteristice
primelor decenii ale deceniului nostru: drama taraneasca si asuprirea
nationala”(Valeriu Ripeanu, Scrisori dintre cele doua razboaie).
Titlurile celor doua parţi in care este structurat riguros romanul – Glasul pamantului
si Glasul iubirii – sugerează patetica poveste a lui Ion Pop al Glanetasului,
~3~
grefata pe elemente de viata cotidiana si pe evenimente tradiţionale care alcătuiesc
pulsaţia vieţii rurale: nunti, botezuri, târnosiri de biserici, inmormantari, slujbe
religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de
cărturari care se păstrează oarecum izolate din “orgoliu de casta”.(
Marian Popa, in studiul Monografie si caz, remarcând numărul mare de personaje si
varietatea lor caracterologica, le clasifica in doua serii fundamentale ale căror
prototipuri sunt Ion si Tiu Herdelea adică seria taranilor “in multiple variante
posibile” si seria “inteligentei”. Seria taranilor (Ion, George, Vasile Baciu)sunt
concepuţi ca “pasiuni dezlantuite, ca materie oarba, fixaţie si instinct incapacitate
de disimulare, reacţie violenta si spontana, vitalitate a dorinţei si a voinţei”. Celalta
categorie, a ‘inteligentei”, cuprinde invatatori, avocatii, preoţii simplii funcţionari si
reprezintă constiinta naţionala. Toate acţiunile sociale si politice sunt organizate de
ei. In adincul tesaturii narative actioneaza si condiţia asupririi naţionale a romanilor
din Ardeal, precum si aspiraţia realizării visului lor de unire cu Tara. Fapte, situaţii
concrete exprima raporturile reale dintre instituţiile statului austro-ungarsi romani.
Constiinta asupririi naţionale se manifesta diferit, după gradul de dependenta,
asistam astfel la tribulaţiile invatatorului de la tara Zaharia Herdelea, la ezitările lui
intre legalism si nevoia de eliberare de sub jugul opresiv, la pendulările de constiinta
ale lui Titu Herdelea, ca expresie a unei noi generaţii un entuziast. Avocatul Victor
Grofsoru militează pentru emanciparea sociala si naţionala pe cai legale; profesorul
Spătarul este un extremist. O serie de elemente de viata sociala si politica
configurează stări tensionale, conflicte cu reprezentanţi ai instituţiilor oficiale
(şcoala, judecătoria)pentru rezistenta unitatii vieţii spirituale: apărarea limbii
naţionale (confruntarea dintre preotul Belciug si inspectorul şcolar Hovart: efortul
preotului roman de a construi o biserica, arborarea însemnelor naţionale (costumul
popular, tricolorul miniaturizat), intonarea marşului Desteapta-te romane! Toate
acestea vorbesc despre permanenta vieţii romaneşti cu rosturile ei statornicite si
neclintite.
Conceput circular, romanul începe cu un eveniment tradiţional in viata satului, hora
duminicala din bătătura Todosiei lui Maxim Oprea, si se încheie cu sărbătoarea
sfinţirii noii biserici inaltata prin osteneala preotului Belciug.
Scena horei de la inceputul romanului indeplineste functia “unui adevarat centru
strategic al intregii constructii epice”. Aici se contureaza forma de organizare a
satului, intentiile unor personaje, opzitiile unora in comparatie cu ale altora, se
anunta conflicte viitoare, destinul eroilor este previzibil: “hora din primul capitol este
o hora a soartei”: Vasile Baciu bea de necaz pentru ca nu-i place fata pe care o are;
dintre jucatori se desprinde Ion, urmarind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, “parca
nedumerire si un viclesug neprefacut”, iar alaturi, ademenitoare, ii rasare, “mai
frumoasa ca oricand”, Florica, “fata vaduvei lui Maxim Oprea”;bataia dintre George
si Ion de la carciuma, este ca o repetitie generale in vederea crimei. Moartea lui
Moarcas sau lui Avrum anunta si uciderea Anei. “acestea sunt elemente ale unui rit
existential al existentei”(N. Manolescu Arca lui Noe, vol. I).
Scriitorul urmareste mobilurile psihologice ale acţiunilor lui Ion, devorat de patima
pamintului, declanşate cu forţa instinctelor obscure. In pamant el vede realizate
ambiţiile sale, tinereţea sa robusta, demnitatea sa umana. Dar nu numai atât. In
centrul lui nu se afla pur si simplu “problema taraneasca”, mecanismul social al
luptei pentru pamant, viata satului ardelean de dinainte de război, ci “patima
ravasitoare a lui Ion, ca forma ca forma a instinctului de posesiune” (N. Manolescu).
~4~

Doua obstacole ii stau in cale in dorinţa lui de căpătuire: Florica, frumoasa si săraca,
pe care o iubeşte, dar la care renunţa, si Vasile Baciu care nu-l vrea fiind sărac.
Scris din perspectiva unui observator omniscient, de o obiectivitate rece, romanul
informează cititorul asupra personajelor sale. Aflam astfel ca feciorul Glanetasului
era “iute si harnic ca ma-sa”; pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda de
moşie nu s-a mai insrainat de când s-a făcut dansul stâlpul casei. Tatăl lui Ion,
Alexandru Glanetasu “sărac iasca si lenevior de n-avea pereche “mâncase repede
zestrea Zenobiei, fiindcă toate crasmele le bătea cat e Armidia de mare”. La şcoala
din sat, Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, fiindcă era silitor si
cuminte. Dar ii era mai drag “sa păzească vacile pe câmpul pleşuv, sa ţie coarnele
plugului, sa cosească, sa fie veşnic insotit cu pamantul”.
Era chipeş, isteţ, harnic dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pamant îl obsedeaza:
“Trecea deseori, parca înadins, pe lingă pamanturile lui Vasile Baciu. Le cântarea din
ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supăra când vedea ca nu sunt toate cum
trebuie. Se simţea stăpânul lor si-si făcea planurile cum va ara faneata cutare
porumbişte va semăna-o cu trifoi...”
Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul intruneste atât
trasaturile eroului clasic cat si ale celui romantic. Nicolae Manolescu, apreciază ca
“nici in cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea realista nu atinge maretia
lui Ion. Personajele seamănă aici cu forte ale naturii, existenta lor este privita fara
relativism si fara ironie, cuprinsa intr-o temporalitate lenta, ce trece parca pe
deasupra istoriei, înglobându-se in sine”.
Fapte, gesturi, reacţii spontane pun in lumina caracterul personajului, conturat
realist si obiectiv, dar mai degrabă cu viziunea unui naturalist.
Jignit de Vasile Baciu in fata satului, care-l numeşte “sărăntoc”, “fleandura”,
“hoţ”, “tâlhar”, Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent: “stătea neclintit,
ca un lemn, doar inima ii sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. Ii clocotea tot
sângele, si parca aştepta înadins sa-l atingă măcar cu un deget, ca sa-l poată apoi
sfârteca in bucatele, mai ales ca la spatele lui îl văzuse pe George care privea
dispreţuitor si mulţumit. Ion schimba fete. Genunchii ii tremurau, iar in cerul gurii
simţea o uscăciune parca i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorba îl împungea drept in
inima, cu deosebire fiindcă auzea tot satul”.
Aşa cum observa Tudor Vianu in arta prozatorilor romani, “senzaţia organica ocupa
un loc mare in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a omului
retine in primul rând aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori care
zgaltaie trupul omului, toate componentele organice ale omului toate componentele
organice ale emoţiilor, reapar in nenumărate descrieri, pe care scriitorul le doreşte
puternic, directe, zguduitoare”. Asfel, destinul fiecărui personaj devine o problema
de psihologie umana, determinata nu numai de elementul social, ci si de impulsurile
interioare mai adânci ale fiinţei, care răbufnesc in situaţii limita. După ce-l bătu
zdravăn pe George Bulbuc, pe care Vasile Baciu îl voia ginere, fiind flăcău bogat, Ion
“era mulţumit acuma si răcorit”. Orgoliul sau rănit se mai tempera in urma acestei
isprăvi. Coflictul cu Simon Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pamant, intrând cu
plugul, deoarece cu ani in urma era al Glanetasilor, confirma aviditatea lui Ion
“Inima ii tremura de bucurie ca si-a mărit averea”. Dojenit de preot in biserica in fata
lumii,

~5~
pentru ca-l bătuse pe George, Ion “puse ochii in pamint, tremurind de ursine,
simţind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau neandraznind nici măcar sa se mişte din
loc”.
Monologul interior dezvăluie structura intima a personajului: “ Dojana preotului îl
sficuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt asfel loviţi in fata lumii întregi. Dar el de
ce e ticălos? Pentru ca nu se lăsa călcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in rândul
oamenilor. Ii ardeau obrajii si tot sufletul de ursine si de necaz. Gândurile insa îl
frământau mereu. Isi zicea din ce in ce mai des ca, robotind oricât, nu va ajunge sa
aibă si el ceva. Va sa zică va trebui sa fie veşnic sluga la alţii, sa muncească spre a
imbogatii pe alţii. Toata isteţimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el
pamant mult, mult”
Scena cositului, a sărutării pamantului – memorabile, se adaugă celor dinainte
alcătuind prin Ion o fiinţa generica si mareata: “Glasul pamantului pătrundea
năvalnic in sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l. Se simte mic si slab, cat un
vierme pe care îl calci in picioare, sau ca o frunza pe care vântul o valtoreste cum ii
place. Supina prelung umilit si infricosat in fata uriaşului.
- Cat pamant, Doamne !...
Brazda culcata îl privea neputincioasa, biruita, umplându-i inima deodată cu o
mândrie de stăpân. Si atunci se văzu crescând din ce in ce mai mare. Vâjâiturile
stranii pareau nişte cântece de închinare. Sprijinit in coasa pieptul i se umfla,
spinarea i se îndreaptă, iar ochii i se aprinseră intr-o lucire de izbânda. Se simţea
atât de puternic încât sa domneasca peste tot cuprinsul”.
Comentând aceasta scena Nicolae Manolescu adancste observaţia asupra
personajului: Aceasta fiinţa simpla, colosala, sublimând instinctul pur al procesiunii
sta fata in fata nu cu acel pamant, ca mijloc economic, pe care Tanase Scatiul si
Dinu Paturica îl exploatează ca sa se imbogateasca, ci cu un pamant-stihie primara
la fel de viu ca si omul având in maruntaile lui o uriaşa anima”.
Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substanţial:
frământat de dorinţa de a avea pamant cat mai mult, si după ce l-a obţinut. Ion
dovedeşte un comportament bine calculat inteligent si viclean fara scrupule el isi
adaptează atitudinile in funcţie de datele realitatii.
Eugen Lovinescu vedea in Ion “expresia instinctului de stăpânire a pamatului in
slujba căruia pune o inteligenta ascuţita, o cazuistica strânsa o viclenie procedurala
si, cu deosebire o voinţa imensa”.
In planul creaţiei, Ion e o bruta. A batjocorit o fata i-a luat averea, a împins-o la
spânzurătoare si a rămas in cele din urma fara pamant.
Paginile care narează existenta dramatica a Anei, izgonita si bătuta când de bărbat
când de tata, dezvăluie in Ion “bruta ingenua, care traieste in preistoria moralei,
intr-un paradis foarte crunt”.(N. Manolescu).
Intrând in posesia mult râvnitului pamant, Ion e cuprins de beţia fericirii
infratindu-se cu pamantul intr-un ritual mistic al procesiunii:...Ӕncet, cucernic, fara
sa-si dea seama se lăsa in genunchi isi cobora fruntea si-si lipi buzele cu voluptate
de pamantul ud. Si-n sărutarea aceasta grăbita simţi un fior rece ameţitor... Se
vedea acum mare si puternic ca un uriaş din basme care a biruit, in lupte grele, o
ceata de balauri îngrozitori.
Isi înfipse mai bine picioarele in pamant, ca si când ar fi vrut sa potolească cele din
urma zvârcoliri ale unui duşman doborat. Si pamantul parca se clătina, se închina in

~6~
fata lui ...”E o viziune grandioasa, apoteotica, a omului in infruntarea cu natura.
Construit unitar, pe o trasatura de caracter fundamentala, careia i se
subordoneaza toste celelalte, in continua si dramatica transformare eroul a fost
alaturat lui Julien Sorel din romanul Rosu si Negru al lui Stendhal, dar si prozei
europene de factura existentialista.
Ion nu are insa liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului pentru ca revine
“glasul iubirii”.
Dominat de porniri primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a
instinctelor sale riguroase si neclintite, caci, “ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe
lume drag nu e al tau”. Marian Popa in studiul amintit il considera pe Ion prin faptele
sale, “un caz”, fiindca nu se pomenise in Pripas omucidere de cand se tine minte”
Prin Ion eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanua creeat un personaj de
referinta in literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile
fiintei umane.

Padurea spanzuratilor
Roman “realist, psihologic” (G. Calinescu) si “al constiintei morale” (N.
Manolescu). Din punct de vedere tematic, problema razboiului cu toate implicatiile
si consecintele asupra omului, analiza unor cazuri de constiinta, fusese abordata de
scriitor mai intai in unele din nuvele sale. Apostol Bologa, eroul romanului Padurea
spanzuratilor este prefigurat in nuvela Catastrofa de personajul David Pop
Romanul are o constructie circulara, incepe si se incheie cu scena executarii prin
spanzurare. Conflictul esential se dezvolta in planul consiintei, intre datorie si
sentiment, ca in clasicism. Drama lui Apostol Bologa vine din situatia sa de cetatean
si ostas al Imperiului Austro-Ungar si sentimentul national. De fapt, Padurea
spanzuratilor este romanul unui destin individual.
Personajul central al romanului este Apostol Bologa. Critica literara a relevat
tragismul personajului macinat de doua obsesii infiltrate adanc in constiinta sa:
vocea interioara a tatalui sau din care rezulta princiipiile morale superioare,
fundamentale, in care a fost crescut. Conflictul psihologic in care se afla Apostol
Bologa intre constiinta aparentei sale la neamul romanesc si datoria catre statul
austro-ungar, in condiitii limita ale razboiuluijustifica prima obsesie; a doua obsesie
se contureaza in momentul executarii sublocotenentului ceh Svoboda, ordin pe care
il indeplineste exemplar, desi nu intra in atributiile sale. Scena executarii lui
Svoboda scena cheie, declanseaza criza de constiinta a lui Bologa care vaa evolua
pe tot parcursul romanului. Referindu-se la acest pasaj, care se intinde, aproximativ
pe sapte pagini, N. Manolescu, il califica drept “bologizat”, fiindca el este impregnat
de starea sufleteasca a tanarului locotenent: orgoliu, certitidinea datoriei si a
constiintei implinite, rusine si umilinta, multumire de sine, imputare chinuitoare,
teama, “scancet de bolnav”. Se anunta, astfel de la inceput, “un personaj dilematic
si indecis”(N. Manolescu). Privea condamnatul la moarte, inaintea executiei lui sub
streang, nu-l va parasi pana la moarte, revenind obaesiv si zdruncinandu-i echilibrul
~7~
sufletesc. Aceasta scena, devenita obsesie, va anticipa hotararea finala a lui Apostol
de a nu lupta impotriva fratilor sai romani si a muri. Imaginea condamnarii la moarte
prin spanzurareva deveni simbolica, imagine care revine in finalul romanului cand
Bologa are viziunea spanzurarii multiplicate a lui Svoboda si a privirii lui...
Simbolistica romanului este bogata, unele element simbol au devenit laitmotive;
spanzuratoarea, privirea, lumina, (si altele, precum timpul, vantul, ceata). Tehnica
simbolului asigura unitatea actiunii si o evolutie in spirala a dramei constiintei lui
Bologa. Scriitorul foloseste ca tehnica narativa introspectia, retrospectia, potretul
direct al autorului, dialogul si monologul interior, coborand cu analiza pana in zonele
cele mai adanci ale constiintei individuale si subconstientului, cu sinuozitatile lor.
Vorbind de acracterul obiectiv al romanului lui Liviu Rebreanu ,Nicolae Manolescu
observa ca in Padurea spanzuratilor scriitorul aduce un alt tip de obiectivitate,
inlocuind total perspectiva actoriala cu ceea ce personajele insesi pot vedea si
intelege observand, asigurandu-se astfel mai multe puncte de vedere, relativizarea
imaginii despre personaj. In numeroase pasaje realizeaza profunde patrunderi in
zonele constientului si subconstientului. Scena tragica a pregatirii si executiei de la
inceputul cartii, la care participa cu zel, convins ca isi face datoria, discutia cu
capitanul Otto Klapka pe tema vinovatiei sau nu a comandantului, provoaca lui
Bologa ganduri chinuitoare si retrospectiva biografica, o reconstituire cronologica
obiectiva care va fi un "eveniment de constiinta" (N.Manolescu). Aflam astfel ca
Apostol Bologa este fiul avocatului memorandist Iosif Bologa, condamnat la doi ani
inchisoare, din oraselul transilvanean Parva. Crescut intr-o atmosfera excesiv
religioasa de mama sa, are, la sase ani, viziunea divinitatii in biserica. Fire sensibila,
aflat la cursurile liceului din Nasaud, se simte "parasit izgonit strain si neputincios".
Isi gaseste echilibrul vazind in pererele odaitei o icoana cu Iisus Hristos rastignit pe
cruce. Moartea neasteptata o tatalui sau ii declansaza prima criza de constiinta.
Apostol Bologa traieste o succesiune de crize morale si dupa fiecare criza iese
“primenit”. Din nou echilibrul moral se clatina, pentru ca acasa, in Parva, statul era
priit ca un vrasmas.
Fragmentul privirii retrospective a vietii sale pana la experienta frontuluise incheie
cu logodna cu Marta, “o fetita de vreo saptesprezece ani, dragalasa si iseata”, pentru
care, din orgoliu, gelozie, exaltare tinereasca, se inroleaza ca voluntar pe front.
In doi ani de front a fost ranit de doua ori, decorat de trei ori, inaintat ocotenent.
Traieste o noua experienta de viata, razboiul, care ocupa acum locul de frunte in
conceptia lui asupra existentei.
Certitudinea “datoriei”fata de stat se clatina si ea, caci au urmat: Curtea martiala
care l-a judecat pe Svoboda;a urmat apoi executarea prin spanzuratoare a
condamnatului, cantatul doinei de catre ordonanta sa, care nu mai inceteaza, ca o
“mustrare”. Toate certitudinile lui esueaza, sunt infirmatee de viata, judecate si
evaluate de el insusi, cu luciditate, dupa fiecare etapa, sraind intre stari total opuse,
intre exaltare si cadere: certitudinea evadarii este spulberata de ranirea suferita;
iubirea pentru Marta si sentimentul national inlocuite si impacate cu iubirea pentru
Ioana, certitudinea iubirii penru Marta inlaturata de evadarea nereusita. Intelectualul
avid de a gasi certitudini, solutii pentru intrebarile care il framanta, traieste dureros
de acutin sine insusi.
De fapt, tanarul Bologa, intelectualul cu studii de inscriere, de filozofie, este un om
care gandeste, care vrea sa opteze liber, prin decizii prprii, lucide, ale constiintei
sale,
 ~8~
asupra a trei intrebari fundamentale care apar succesiv in existenta sa: datoria fata
de stat, credinta – iubirea in Dumnezeu, ideea ntionala. De aceea el este un suflet
chinuit torturat de propria-i constiinta, care se vra lucida si responsabila.
Fgaptele cuprinse in roman sunt putine, dar pun in lumina miscarea sufleteasca a
personajului: condamnarea ofiterului ceh Svoboda, discutiile de la popota ofiterilor
despre constiinta, datorie, despre tradatori, dezertari, despre om, stat, discutile cu
camarazii lui – Gross, Klapka – ii provoaca lui bologa adanci momente de
introspectie.
Linistea sufletului sau e curmata de veste adusa de Klapka ca vor trece pe frontul
romanesc din Transilvania. De fapt, doua evenimente sunt hotarate pentru destinul
personajului: tercerea pe frontul romanesc al divizieisale si numirea pentru a doua
oara ca judecator la Curtea Martiala cand trebuia sa participe la condamnarea unor
civili romani. Doborarea reflectorului rusesc nu-l salveza de trimiterea pe frontul
romanesc. Lumina orbitoare a reflectorului inamiceste asemanata cu lumina
sralucitoare din ochii lui Svoboda, eliberanddu-l de intunericul vinovatiei.
Conflictul sau interior se rezolva prin iubire universala. In numele iubirii de
oameni, Apostol isi va gasi fericirea in ispasirea prin suferinta. El se simte inaltat, de
aceea refuza sprijinul lui Klapka, camaradul sau.
Bologa este un personaj complex, cu o bogata viata interioara contorsionat de
intrebari, indoieli, elanuri, caderi. Dialogul si monologul personajului arata o
constiinta treaza, un intelectual avid de explicati logice despre bine si adevr, mereu
in cautare de certitudini, dar si o capacitate de auto iluzionare si de traire aproape
“hipnotica”, de “somnambul” a perioadei finale.
In cautarea continua a unui echilibru sufletesc, a unui aord intre lumea lui
interioara, a obtiunilor proprii, cu lumea exterioara, Apostol Bologa este un inadaptat
superior. El cauta, staruitor, echilibrul sau individual, in lumea lui “cea mica” unde isi
descopera “sinele”.
Scena executarii sale, intr-un cadru mioritic, este tragica, dar de o liniste cosmica.
“Atunci Apostol fu impresurat de un val de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului.
Ridica ochii spre cerul tintuit cu putine stele intarziate. Crestele muntilor se desenau pe cer
ca un fierastrau uriascu dintii tociti. Drept in fta lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul
soarelui. Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati d lumina rasaritului. Pamantul i
se smulsese de sub picioare. Isi simti trupul atarnand ca o povara. Privirile insa ii zburau,
nerabdatoare spre stralucirea cereaca, in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului...”.

Eugen Lovinescu aprcia ca Padurea spanzuratilor este “cel mai

bun roman psihologic roman”.
George Calinescu subliniaza faptul ca: “Limbajul lui Bologa este
de un misticism profeticcu o puternica sententiozitate ibseniana,
ceea ce da cazului sau o si mai cetoasa obscuritate cazuistica”.
Alexandru Piru releva corespondentele cucu romanele din
literatura universala:”Spre deosebire de Ion, care este un roman
tolstoist, Padurea spanzuratilor foloseste tehnica analitca din
romanele lui Dostoevski..”
Nocolae Manolescu afirma: Padurea spanzuratilor este: “...Un
roman al constiintei...al revelatiilor succesivesi al momentelor
exceptionale, un roman al constiintei morale.”

~9~

Bibliografie
CONSTANTA BARBOI – Dictionar antologie de texte
comentate,
RODICA CHIRESCU Editura NOVA 2001, Bucuresti
1995
CONSTANTA BARBOI – Dictionar de personaje literare
MARIETA POPESCU Editura NOVA 2001, Bucuresti
1995
SILVIU BOATCA
~8~