Balada populara

„Ceea ce este sâmburele poeziei noastre naționale sunt baladele și cântecele populare.”
(Mihail Kogălniceanu, Introducție la „Dacia literară”)
„Fără Mioriţa noi n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune
fundamentală. Mioriţa este şcoala tristeţii naţionale. Matricea. Matca. Regina.” (Nichita
Stănescu, Amintiri din prezent)

(fr. ballade ˂ lat. ballare = cântec de dans)

Definiție: Balada este o specie a genului epic popular în versuri, având un pronunțat
caracter liric, o acțiune simplă, subiect fantastic, legendar sau istoric și un număr redus de
personaje construite în antiteză, hiperbolizate de naratorul popular.

Clasificare
- balade haiducești (Toma Alimoș, Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Novac și zâna,
Novac și fata sălbatecă);
- balade păstorești (Miorița, Codreanu);
- balade istorice (Novac și corbul, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu);
- balade fantastice (Soarele și luna);
- balade mitice (Meșterul Manole, Sburătorul, Traian și Dochia).

În literatura română, specia este bogat reprezentată atât în sfera oralității – Miorița (cu peste
1600 de variante), Meșterul Manole (conservând mitul fundamental al jertfei zidirii),
Soarele și Luna, Toma Alimoș , Corbea, Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Constantin
Brâncoveanu, Ghiță Cătănuță etc., cât și în sfera cultă – Andrii Popa de Vasile Alecsandri,
Nunta Zamfirei de George Coșbuc, Pintea de Șt O. Iosif, Rică de Miron Radu
Paraschivescu, Mistrețul cu colți de argint de Ștefan Augustin Doinaș, Moartea căprioarei
de Nicolae Labiș.

Balada, la fel ca celelalte creații populare, are o serie de trăsături specifice, dintre care cele
mai importante sunt caracterul oral, tradițional, colectiv, anonim și sincretic,
prezentându-se astăzi ca un proces structurat de-a lungul timpului, existând la nivelul
comunităților umane, provenind dintr-o sursă anonimă, pe cale orală, mereu perfecționată.
Caracterul oral este, desigur, caracteristica cea mai evidentă, exprimând modul de
transmitere a ideilor din generație în generație. Caracterul tradițional provine din
modalitatea de exprimare, din temele, motivele, tehnicile de versificație ori mijloacele de
expresivitate folosite.
Teme și motive întâlnite în balada populară:
- comuniunea om-natură cu motivele: transhumanța, alegoria viață-moarte (balada
Miorița);
- jertfa pentru creație cu motivul zidului părăsit, al surpării zidurilor, al visului, al
soției zidite, motivul lui Icar (balada Monastirea Argeșului);
- tema iubirii cu motivul adorației, jăluirii, mândriei, blestemului;
 - binele și răul cu învingerea binelui asupra răului (antiteza dintre Toma Alimoș și
Manea);
- dorul, o simțire românească unică, un sentiment complex, care exprimă iubire,
durere, jale, speranță;
- ireversibilitatea timpului este o temă filozofică a mitologiei românești.

Caracterul anonim constă în fapul că aceasta este creată și păstrată prin viu grai, de la o
generație la alta.
Caracterul colectiv reprezintă particularitatea baladei de a fi produsul artistic al unei
conștiințe colective. Numai colectivitatea asigură drept de circulație în mai multe arii
geografice unui produs folcloric creat de un individ anonim.
Caracterul sincretic reprezintă contribuția mai multor modalități artistice (sau a mai
multor arte) la realizarea unor opere folclorice: de pildă, balada se cântă sau poate fi
reprezentată ca piesă de teatru.

Trăsături
În folclorul românesc, balada este cunoscută sub denumirea de cântec bătrânesc. Vasile
Alecsandri le considera „mici poemuri în proză asupra întâmplărilor istorice și asupra
faptelor mărețe”.

1. Naratorul subiectiv evocă personalitatea unui haiduc (Toma Alimoș), a unui

voievod (Novac și corbul) sau a unui erou mitic (Meșterul Manole, Miorița).
2. Temele cele mai frecvente sunt dreptatea, viața pastorală, relația stăpân-supuși,
haiducia, libertatea, călătoria inițiatică, iubirea, faimilia, iar dintre motive literare
se disting transhumanța, complotul, testamentul, visul, iubirea neîmplinită, fluierul
etc.
3. Desfășurarea firului epic urmează momentele subiectului: expozițiunea, intriga,
defășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul.
4. Acțiunea baladei are la bază un conflict puternic, fiind de factură socială
(personajele aparțin unor clase sociale distincte) sau de factură morală (sunt
evidențiate caractere antagonice: curaj-lașitate, cinste-mârșăvie etc.)
5. Personajele baladești sunt deseori construite în antiteză, ceea ce le conferă un
caracter schematic și nenuanțat, ilustrând categorii opuse: protagonistul și
antagonistul. Acestea sunt purtătoare ale unor valori ușor recognoscibile:
dreptate/nedreptate, vitejie/lașitate, bine/rău, credință/ispită, curaj/prudență, etc.
6. Figura de stil definitorie pentru această specie este hiperbola, a cărei funcție este
de a contura un portret ideal de erou popular, înzestrat cu toate atributele vitejiei,
onoarei și forței. Se îmbină, însă, cu epitetul, comparația, personificarea,
inversiunea ori alegoria.
7. Modurile de expunere utilizate sunt narațiunea (implică un narator omniscient care
regizează întâmplarea prin fixarea cadrului, identificându-se cel mai frecvent cu un
membru al comunității din care provine protagonistul) și dialogul (cu dublă funcție:
de dramatizare a momentelor subiectului și de creare a tensiunii).
8. Limbajul caracteristic baladei populare este simplu, fiind constituit din
regionalisme, arhaisme, termeni și expresii populare (oca, târguit, cat,
neslobozită.). Numeroasele diminutive (mioriță, ciobănei, brăduleț, șoimuleț,
 aripioare) și forme de dativ etic (să mi ți-l omoare, și-ai să mi te porți gătit) conferă
un ton afectiv profund limbajului poetic și marchează subiectivitatea/implicarea
afectivă a autorului anonim.
9. Tonul cantabil/melodios al baladei populare este dat de structura prozodică
caracterizată prin versul scurt, rima împerecheată sau monorima, ritmul trohaic și
caracterul astrofic. La curgerea armonioasă a versurilor contribuie și modalitatea
de legare a secvențelor epice, prin conectori specifici literaturii populare.
10. Finalul este, în general, trist, implicând sacrificiul de sine al eroului.
11. Dimensiunea folclorică este susținută de:
- prezența autorului anonim;
- caracterul colectiv;
- interjecții predicative (iată);
- sintaxa afectivă (repetiții, inversiuni);
- imperfectul mitic.