Ion

de Liviu Rebreanu

- particularități de construcție a personajului principal -

I Romanul „ Ion” este reprezentativ pentru proza interbelică realistă, criticul Eugen Lovinescu menţionând că
opera este „cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română”, remarcabilă totodată și prin complexitatea
personajului principal. Aceasta se subordonează esteticii realismului, conturând un personaj a cărui evoluție este
determinată de mediul social.
Opera literară prezintă o structură binară ilustrată în cele două subtitluri ale volumelor: „Glasul pământului”
şi „Glasul iubirii”, acestea anunţând şi vocile interioare care generează evoluţia protagonistului atât în plan social,
cât și în plan moral și afectiv.

II Titlul romanului anunță personajul principal a cărui evoluție reflectă existența unei întregi categorii sociale,
fiind o figură emblematică pentru lumea satului de la începutul secolului al XX-lea. De altfel, citit invers, titlul se
constituie în pronumele personal ,,noi” ce poate fi relaționat cu dedicația pe care autorul o situează în finalul
operei: ,,Celor mulți umili!”. Astfel, numele protagonistului anticipează crearea unui roman care devine expresia
existenței țăranilor la începutul secolului al XX-lea, existență care stă sub semnul determinismului social.

Construcţia subiectului se remarcă prin simetria incipitului şi a finalului, ambele prezentând descrierea
drumului care duce spre satul Pripas şi a troiţei care se află la intrarea în sat. Tehnica detaliului reliefează elemente
cu rol premonitoriu în evoluția personajului principal. Astfel, drumul care urcă anevoie, înaintează vesel, apoi
cotește brusc marchează o secvență cu rol predictiv pentru evoluția protagonistului. Alt element simbolic este troița
cu chipul lui Hristos realizat din tinichea ruginită care anunță calvarul personajului ca o consecință a înstrăinării de
unele norme morale.
Acţiunea este redată dintr-o perspectivă narativă obiectivă şi se desfăşoară pe trei planuri narative. Unul
dintre acestea prezintă destinul lui Ion, tânărul care doreşte obţinerea pământurilor lui Vasile Baciu prin căsătoria
cu Ana, însă conştientizează ulterior şi necesitatea de a-şi împlini iubirea alături de tânăra Florica, cea care se
căsătorise cu George Bulbuc, rivalul său. Al doilea plan narativ ilustrează destinul familiei învăţătorului Zaharia
Herdelea, cel care va fi nevoit să părăsească satul Pripas alături de soţie şi de fiica cea mică, Ghighi. Cealaltă fiică,
Laura, se căsătorşte cu preotul George Pintea, iar unul dintre fraţii acestuia îl va ajuta pe Titu să treacă Munţiii
Carpaţi, în spaţiul românesc. Cel de-al treilea paln narativ este unul social, insistând asupra obiceiurilor şi
tradiţiilor satului ardelenesc, a instituţiilor reprezentative: biserica, şcoala, judecătoria sau a problemelor etnice
redate în secvenţa alegerilor.
În acest context, se conturează portretul personajului principal – Ion, fiul Zenobiei şi al lui Alexandru Pop
al Glanetaşului, pe care sătenii îl apreciau pentru hărnicia lui, însă el aparţine unui familii sărace, care nu
beneficiază de respectul comunităţii pentru că nu aveau pământuri. Statutul social al protagonistului este conturat
încă din titlu, numele său fiind specific universului rural, anunțând un personaj reprezentativ pentru mediul în
care evoluează, astfel că se distinge ca tipologie condiția țăranului. Totodată, secvența horei din incipit,
reliefează acest statut social în momentul în care Vasile Baciu îl numește în fața întregului sat „sărăntoc”.
Apelativul subliniază condiția materială modestă, dar pune în valoare și ambiția tânărului orgolios de a- și schimba
acest statut, obținând tocmai pământurile lui Vasile Baciu. Fire orgolioasă și impulsivă, tânărul resimte umilința
profundă tocmai din cauza faptului că se afla în fața întregului sat, ceea ce atrage atenția asupra faptului că
personajul din romanul realist este prezentat permanent în relație cu mediul social în care evoluează. Episodul îl va
determina pe Ion să se apropie și mai mult de Ana, pe care o privește doar din perspectiva statutului său social.
Relația cu aceasta nu se bazează pe considerente afective, Ion considerând că tânăra este slăbuță, urâțică, dar are
case, vite și pământuri multe. Puterea de disimulare îi servește protagonistului pentru a o convinge pe Ana de
dragostea sa, cu atât mai mult cu cât aceasta rămăsese orfană de mică și, în lipsa iubirii materne, căutase
întotdeauna ocrotirea, iubirea necondiționată a unei persoane. Statutul psihologic al personajului feminin este redat
din acest punct de vedere chiar de narator: a crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare[…]
sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă și adâncă. Nesiguranța Anei, firea ei umilă îi oferă lui Ion posibilitatea
de a o cuceri și de a-și asigura astfel averea lui Vasile Baciu, ceea ce marchează în evoluția lui morală atât aspecte
pozitive, cât și negative.
 Portretul moral al personajului este amplu conturat, atât prin caracterizare directă, cât şi indirectă, prin
faptele, vorbele personajului sau prin relaţiile cu celelalte personaje, principala trăsătură evidenţiată fiind
dragostea pentru pământ. Naratorul subliniază aceasta trăsătură, menţionând că „pământul îi era drag ca ochii
din cap”, iar pentru a-l munci renunţase la şcoală, deşi fusese unul dintre cei mai iubiţi elevi ai învăţătorului
Herdelea. Este conștient însă că inteligența și hărnicia lui nu pot suplini lipsa averii, așa că se vede nevoit să obțină
prin orice mijloace pământurile care i-ar fi adus și respectul comunității. Este deseori încercat și dorința de a
redobândi și locurile ce aparținuseră odinioară familiei, privind cu drag acele loturi pe care le simțea ca fiind parte
din ființa sa. Legătura profundă pe care Ion o are cu pământul este evidențiată în secvența din capitolul
Zvârcolirea în care protagonistul este surprins în momentul în care se uită la un lot de pământ al familiei
sale care ajunsese în stăpânirea lui Toma Bulbuc. Protagonistul simte cum glasul pământului îi umple sufletul,
este copleșit de emoție și de dorința de a avea pământul care i-a fost mai drag ca o mamă.
Pe parcursul acțiunii, dragostea pentru pământ este evidenţiată şi în mod indirect, prin gesturile
protagonistului, fiind elocventă secvența narativă din capitolul Sărutarea. Aceasta prezintă momentul în care Ion
merge la începutul primăverii să admire unul dintre loturile obținute de la socrul său. Tânărul are plăcerea de a
privi pământul pe care îl deținea, simte parcă și răsuflarea locului asemenea unei ființe iubite, este cuprins de o
bucurie imensă când simte lutul frământat între degete și, ulterior, sărută pământul cu smerenie, aplecându-se umil,
ca în fața unui uriaș pe care în cele din urmă ajunsese să îl domine.
Treptat, eroul se supune patimei înavuţirii şi parcurge un proces al decăderii morale, ajungând până la
dezumanizare. Ion manifestă permanent față de soția sa indiferență, uneori chiar o atitudine violentă, ceea ce
adâncește nefericirea ei. Frământarile Anei, tânără firavă, nesigură de dragostea lui Ion, complexată de
frumusețea Floricăi, sunt surprinse cu fină intuiție psihologică, naratorul insistând mai ales pe deznădejdea ei care
îi dădea adesea “gânduri de moarte”.
Nunta Floricăi cu George e un moment de cumpănă în viața Anei, care întrevede acum moartea ca pe o
scăpare. Femeia simte “o silă grea pentru tot ceea ce o înconjoară”, iar copilul îi pare o povară. Obsesiv, îi apare
imaginea lui Avrum care se spânzurase, dar moartea părea să îi fi așternut pe chip o lumină liniștitoare, ceea ce îi
întărește și ei decizia de a se sinucide.
Portretul moral al lui Ion este conturat astfel indirect, în secvenţa înmormântării Anei, în care naratorul îi
prezintă în paralel pe Ion şi pe Vasile Baciu. Dacă tatăl Anei este marcat profund şi îndurerat de moartea unicului
său copil, protagonistul nu resimte nicio remuşcare pentru sinuciderea soţiei, gândindu-se cu teamă doar la
posibilitatea ca socrul său să ceară pământurile înapoi. De asemenea, după moartea copilului, Ion se plânge
învăţătorului Herdelea că va rămâne din nou sărac, nefiind impresionat de pierderea singurului său copil.
Cea de a doua parte a romanului ilustrează ca voce dominantă a eroului pe cea a iubirii, acesta disimulând
prietenia cu George Bulbuc pentru a se apropia din nou de Florica, tânăra pe care o iubise întotdeauna. Destinul său
este, însă, unul tragic, deoarece va fi ucis de George, sfârșind prin a îmbrățișa pământul care-i fusese atât de drag.
Complexitatea protagonistului este dovedită atât de trăsăturile morale evidenţiate prin procedee diferite de
caracterizare, cât şi de opiniile critice divergente (diferite). În timp ce unii critici literari (Eugen Lovinescu)
apreciază inteligența, voința imensă a personajului, alții subliniază viclenia, firea lui violentă (George Călinescu)
sau faptul că personajul este doar un produs al mediului social, deci nu poate fi judecat după norme morale pe care
comunitatea nu le avea (Nicolae Manolescu).
Acest personaj își va găsi corespondentul în romanul postbelic Moromeții scris de Marin Preda, întrucât Ilie
Moromete aduce în discuție aceeași condiție a țăranului, dar cu o viziune diferită asupra pământului și a familiei. In
timp ce Ion se lasă dominat de „glasul pământului” pentru care sacrifică familia, iubirea, Ilie Moromete vede
pământul doar ca un mijloc de a menține unitatea familiei ş păstrează ca valoare importantă independența lui
spirituală.
Așadar, evoluția personajului principal ilustrează tematica romanului, deoarece vizează cele două aspecte
majore: cel social, legat de problematica pământului, ceea ce explică nevoia lui Ion de a obţine pământurile lui
Vasile Baciu, şi cel afectiv – problematica iubirii, ce animă sufletul tânărului îndrăgostit de Florica.
Analizând relația protagonistului cu mediul social pe care îl reprezintă, romanul lui Liviu Rebreanu
ilustrează și o supratemă, cea a destinului, prezentând atât destinul individual al personajului principal, cât și pe cel
colectiv, al satului care nu ţine cont de dramele individuale.
Complexitatea evoluției acestui personaj este dată și de posibilitățile diferite de interpretare pe care le
generează, de similitudinile (asemănările) cu personaje din literatura universală, ceea ce înscrie romanul lui Liviu
Rebreanu în "formula marilor construcții epice".
OBS. Ceea ce este scris cu roșu/ marcat se referă la personajul feminin, Ana. Informațiile sun pentru un eseu
despre relația dintre două personaje.