Relația dintre personaje – „Ion”

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viață al
literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se manifestă
artistic în perioada interbelică şi este un reprezentant al realismului. Scriitorul mărturiseşte că,
pentru el, „arta înseamnă creație de oameni adevăraţi şi de viață reală”. Personajele create de el
sunt autentice, complexe, configurate pe multiple paliere, plecând de la nivelul familial şi social
şi evoluând spre cel moral şi psihologic.
„Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu, apare în anul 1920 și este un roman
realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice.
Considerat de E. Lovinescu „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”,
înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul
romanului se află în nuvelele anterioare, „Zestrea” şi „Ruşinea”.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean
de la începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul
şi consecințele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orientează investigația narativă
spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului
(naşterea, nunta, înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice (stratificarea
socială) sau culturale (universul țăranilor, universul intelectualității rurale), relații de familie. În
plus, tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii.
Reperul I
Relația dintre Ion Pop al Glanetașului şi Ana, fiica lui Vasile Baciu, este reprezentantivă
pentru conceptul căsătoriei bazate pe statutul social. Pentru Ion, Ana reprezintă imaginea
„Glasului Pământului”, o unealtă pentru a-şi îmbunătăți imaginea în sat, iar pentru Ana, Ion este
o persoană dragă, față de care nutreşte sentimente inocente. În incipitul relaţiei lor, bărbatul îşi
ascunde adevăratele intenţii, însă după realizarea scopului se schimbă radical. Astfel, relația
celor doi urmăreşte un declin hotărât
Ion Pop al Glanetaşului este personajul principal al romanului. El întruchipează tipul
arivistului, surprins în involuție, căci calitățile degenerează treptat în defecte. Personalitatea sa
se subordonează dorinţei obsedante de a avea cât mai mult pământ şi, pentru atingerea acestui
țel, se foloseşte de cei din jur fără nicio remuşcare.
Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru
pământ izvorând din convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate.
Inițial, Ion are o poziție socială modestă: „sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic
complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de
mijloace. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se transformă, devenind un om înstărit cu
o avere impresionantă, însă acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii societății, fiind
considerat principalul vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei. Statutul
psihologic al protagonistului se modifică treptat, odată cu înaintarea acțiunii, schimbările având
loc pe seama statutului social. Spre început, mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea
dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de orice sentiment. În acest context,
atitudinea sa materialistă îl determină pe erou să renunţe la iubirea pentru Florica, în favoarea
oportunității de a-şi mări averea: „Și pentru o muiere să rămân o viață calic?”. Mai apoi, după
ce sa căsătoreşte cu Ana și intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion devine mult mai
încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Totodată, aflat în aceasta nouă ipostază, realizează
că fericirea sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniştea şi împlinirea pe care o
resimte în momentul în care este cu persoana iubită: „Ce folos de atâtea pământuri, daca cine ți-
e drag pe lume nu e al tău?”. Astfel, statutul psihologic al lui Ion este marcat de un conflict
interior între glasul pământului şi glasul iubirii, acestea soluţionând-se prin moartea
personajului. Sub aspect moral, Ion este un personaj complex, dilematic și, deopotrivă,
verosimil, fiind construit din calități și defecte. Se observă însă îngâmfarea și ambiția
personajului care se ridică deasupra oricărei forme de moralitate. Obsedat de dorința de a avea
pământ, Ion sfidează legile nescrise ale satului și curtează o fată bogată pe care, prin
comportamentul lui, o aduce în pragul sinuciderii. Moartea violentă este singura care pune
capăt actelor imorale ale lui Ion.
În strănsă legătură cu protagonistul, pe cealaltă parte, se află Ana, personaj secundar
feminin care întruchipează tipologia victimei şi destinul tragic al femeii patriarhale
reprezentând doar „două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii”, după cum afirmă
G. Călinescu. În ceea ce privește statutul social, ea este imaginea unei fete bogate de la țară,
fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate. Ulterior, ea refuză căsătoria cu un tânăr
bogat şi alege cu sufletul, devenind soția protagonistului, Ion. Acest lucru îi schimbă radical
destinul. În plan psihologic, Ana se remarcă printr-un mod de abordare extrem de naiv, specific
unei fete fără experiență de viață, crezând în vorbele de dragoste ale lui Ion, însă lipsa sa
ulterioară de afecțiune, în contrast cu sacrificiile făcute de ea pentru această căsătorie o conduc
la decădere. Din punct de vedere moral, Ana este caracterizată de bunătate şi de un calm dus la
extrem. Ea nu se arată a fi o fire conflictuală, ci încearcă să evite orice altercație posibilă.
Atitudinea şi gesturile sale, cauzate de o copilărie nefericită „a crescut singură, lipsită de
dragoste părintească mângâietoare [...] sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă şi adâncă”,
sugerează o lipsă flagrantă de personalitate.
Trecere Reperul I – Reperul II => Reperul III
Titlul romanului, un substantiv propriu, nume de persoană, indică o vastă arie umană, cu
titlu de universalitate, în descendență biblică. Prin Ion Pop al Glanetaşului, autorul surprinde
vulnerabilitatea tuturor oamenilor în fața destinului, a dorințelor deșarte, a luptei tragice cu
datul sorții și cu limitările sociale. Citit invers, acest nume apare drept „noi”. Autorul întregește
titlul cu dedicația din finalul operei „celor mulți umili”. Astfel, în imaginea fragilităţi
protagonistului în faţa destinului ar trebui să se regăsească toți cei „mulți umili”.
Romanul are două părţi, intitulate sugestiv „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” şi fac
referire la cele două tendințe complementare manifestate de personajul principal. Fiecare parte
este alcătuită din şase capitole, iar la sfârşit se adaugă un capitol-concluzie. Acestea poartă
titluri sugestive, precum „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta”
şi „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ștreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârşitul”.
Reperul II
O secvență reprezentativă pentru relația dintre cele două personaje este cea din
momentul seducerii. Ion, fiul lui Alexandru şi al Zenobiei, este un flăcău isteţ şi harnic, ce
iubește pământurile mai presus de orice, dar care suferă din pricina sărăciei sale, fiind o victimă
a societății materialiste în care trăieşte. Singura soluţie de a ieşi din impasul sărăciei şi de a
câştiga un loc privilegiat în cadrul colectivității căreia îi aparține este dobândirea pământului
prin căsătorie. Deşi o iubeşte pe Florica, se hotărăște să treacă peste glasul inimii, și o părăseşte
pe aceasta pentru Ana, deoarece aceasta din urmă „avea locuri şi case şi vite multe”. Flăcăul
constată cu tristeţe că fericirea conjugală nu se poate clădi doar pe sentimente, într-o societate
în care posesiunea primează: „Dragostea nu ajunge în viață... Dragostea e numai adaosul.
Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa se pomenea cu gândurile după Ana”. La
horă se înfiripă gândul lui Ion de a intra în posesia pământurilor „bocotanului” Vasile Baciu,
prin căsătorie cu fiica acestuia. Astfel, sub masca ipocriziei, Ion o cucerește pe Ana şi aceasta îl
acceptă cu naivitate; deşi rămâne însărcinată, visul lui Ion nu se împlineşte în totalitate pentru
că Baciu este precaut şi nu-i oferă drept zestre decât o parte din pământurile pe care le deține. În
ciuda faptului că Ana este bătută și izgonită de tatăl său, Ion procedează la fel, nefiind afectat
de soarta fetei. Flacăul, dând dovadă de viclenie și cinism, nu cedează până când Vasile Baciu
nu îi trece pământul pe numele lui, chiar dacă între timp Ana este nevoită să îndure multă
batjocură şi violență. În acest sens, însuşi George Călinescu mărturisea că ,, Ion este o brută”,
întrucât „a batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzuratoare și a ramas în cele din
urmă cu pământ”.
O altă secvență importantă pentru evidențierea relației dintre Ion și Ana este cea a
nunții. Ion acceptă căsătoria cu Ana în momentul în care fata era deja de râsul satului, pentru a
fi sigur că își va îndeplini obiectivul, fapt care scoate în evidență viclenia tânărului dornic de
învuțire. Este însă și naiv, deoarece căsătoria nu îi aduce și pământul fără o foaie de zestre.
Nunta ține trei zile şi implică o desfășurare ritualică (cu „druşte”, călăreți care „pocneau din
pistoale”, „căruța cu mirii”, „brişca cu nașii”), dincolo de care răzbate atitudinea mirelui,
aşezat, În mod ironic, între cele două femei. Ana îi pare „o străină” („nu mai schimbase cu ea
nicio vorbă de câteva luni”, „urâtă”, „uscată”, „cu ochii pierduți în cap de plâns”, „cu obrajii
gălbejiți”), în vreme ce Florica emană frumusețe și vitalitate („aprinsă în obraji”, „cu buzele
roșii, umede şi pline”, „cu ochii albaştri şi limpezi ca cerul de vară”). Nunta celor doi reprezintă
momentul în care cele două „glasuri” se întâlnesc din nou în plan psihologic. În sufletul
flăcăului se naşte o îndoială izvorâtă dintr-un sentiment de slăbiciune temporară, atunci când îşi
dă seama că, împreună cu pământurile, trebuie să o ia şi pe fata urâtă de lângă el, în timp ce
Florica, „druşcă întâi”, e mai frumoasă ca oricând. Gândul de a fugi cu aceasta din urmă, dictat
de sentimentele pentru ea, este cenzurat cu rapiditate de către rațiune, care formulează neîncetat
dorința de a-şi împlini visul: „Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!... Apoi să nu mă
trăznească Dumnezeu din senin?”. În timp ce tânărul mire dansa cu adevărata sa iubire, Floica,
Ana, cuprinsă de invidie şi furie începe să plângă. Între cei doi miri se desfășoară un joc al
privirilor, Ion ironizând-o pe Ana prin gesturile sale. Fără să îi pese de suferința soției, este
preocupat doar de câți bani s-au strâns la nuntă, fiind marcată, astfel, lăcomia persoanjului.
Această scenă creionează nemulțumirea continuă a omului, oricât ar primi de la viață.
Reperul III
Un element de compoziție important pentru evidențierea relației dintre 0cele două
personaje este reprezentat de conflictele romanului, dar la care Ana nu participă în mod direct.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde averea
condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și
orgolios, conștient de calitățile sale, nu-şi acceptă condiția și este pus în situația de a alege între
iubirea pentru Florica şi averea Anei. Principalul conflict exterior, social, se manifestă între
Ion al Glanetașului şi Vasile Baciu, adversarii care îşi dispută pretenţiile la posesiunea
pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării. Adevărata dimensiune a dramei
personajului principal o dă conflictul interior, precizat în structura romanului prin titlul celor
două părți: „Glasul pământului”, reprezentat de dorința lui Ion de a obține pământul lui Vasile
Baciu prin căsătoria cu Ana, şi „Glasul iubirii”, reprezentat de iubirea personajului principal
pentru Florica. Cele două voci rezonează în sufletul lui Ion când succesiv, când simultan, până
la explozia lor asurzitoare în situația-limită. Unul dintre conflictele secundare la care participă
atât Ion, cât și Ana, dar în mod indirect, este cel dintre protagonist şi George Bulbuc, pentru
Ana.
Un alt element de compoziție este reprezentat de modalitățile multiple de caracterizare a
personajelor. Ion este caracterizat direct, atât de către narator: „iute şi harnic, ca mă-sa”;
„munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte personaje, în
diferite momente ale acţiunii: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț”
(Maria Herdelea); „ești un stricat și-un bătăuș ș-un om de nimic! [...] că te ții mai deștept ca
toți, dar umbli numai după blestemății”( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază
frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă [...] Aş fi o
nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe”. Caracterizarea indirectă se
realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj, personajul dovedeşte abilitate
de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale – îşi
nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu
învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu și agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi
mimica îi trădează intenţiile: „avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea
voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. În relaţia cu alte personaje, Ion reușește,
într-o măsură mai mare sau mai mică, să îi influenţeze pe toţi cei cu care intră în contact,
dovedind statutul său de personaj central.
Pe de altă parte, Ana este surprinsă în antiteză față de Florica, astfel încât cea dintâi este
văzută drept urâtă, plictisitoare, o povară, în timp ce a doua, fiind exponenta iubirii, se remarcă
prin frumusețe și șarm. Portretul fizic al Anei este conturat din prisma lui Ion care o vede ca
având o față „lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe”, considerând-o o fată slăbuţă
şi „urâţică” în comparație cu Florica. Ana este caracterizată ca fiind gingașă, delicată: „buzele
ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele, și gingiile
trandafirii de deasupra”. Ion o caracterizează direct, subliniind faptul că este dezagreabilă:
„fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii” ; „cât
e de slăbuță și urâțică”. Fata este conturată în opoziție cu Ion, din punct de vedere moral, fiind
lipsită de tăria de caracter, oportunitatea de afirmare și pasiunea pentru viață pe care o avea
acesta. Prin caracterizarea indirectă este evidențiat faptul că tânăra fată trăieşte permanent în
iluzie, nutrind o dragoste profundă pentru Ion, crezând că acesta poate să-i ofere ceea ce-şi
doreşte: salvarea prin iubire. În schimb, Ion îi oferă doar violența și indiferență, în niciun caz
afecțiune, iar această atitudine o face pe Ana să își pună capăt zilelor.
Aşadar, parvenitul Ion repetă modelul socrului său, care a procedat în tinerețe la fel ca el,
cu deosebirea că tatăl Anei şi-a iubit nevasta pentru că l-a scăpat de sărăcie. La el, cele două
„glasuri”, pământul şi iubirea, s-au împăcat. În schimb, Ion nu se mulţumeşte cu pământul
obținut fără scrupule, folosindu-se de sentimentele Anei. „Ion este o brută. A batjocorit o fată,
i-a luat averea, a împins-o la spânzuratoare şi a ramas în cele din urmul cu pamant” (G.
Călinescu).