Caracterizare - Ion - Liviu Rebreanu

Cuprinzând totalitatea mișcărilor artistice care neagă tradiția, convențiile și șabloanele,

modernismul reprezintă o adevărată atitudine spirituală care marchează, în special, a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și secolul al XX-lea, conceptul definindu-se prin dorința de
progres.
Considerat o expresie a modernismului de factură realistă, romanul Ion al lui Liviu
Rebreanu, creatorul romanului românesc modern, reprezintă o operă ce, din perspectiva lui
Eugen Lovinescu „rezolvă o problemă și curmă o controversă”, demonstrând că obiectivitatea în
literatură și, mai ales, în zugrăvirea universului tradițional poate fi generatoare de pasiuni,
conflicte și complexitate de natură emoțională. Frescă a satului transilvănean la începutul
secolului al XX-lea, universul literar se definește prin circularitate, un narator detașat,
omniscient, omniprezent ce dezvoltă într-o tonalitate sobră un conflict profund atât de natură
socială, cât și psihologică și morală, aducând profunzime personajelor prin introspecție.
Anticipat de cele două nuvele, „Zestrea” și „Rușinea” și inspirat de evenimente reale la
care este martor autorul, cât și de poveștile de viață ale unor oameni din satul său natal, romanul
apare în anul 1920, fiind o creație dorică (N. Manolescu) și definind viziunea asupra lumii a unui
autor care se preocupă cu dimensiunea socială și psihologică a spațiului rural și a locuitorilor
acestuia. Ca drept dovadă, cele două părți ale operei, intitulate „Glasul pământului” și „Glasul
iubirii” valorifică cele două dominante ale protagonistului, între care oscilează permanent. Tema
are, de asemenea, caracter social, reprezentând problematica pământului în satul ardelean de la
începutul secolului al XX-lea, iar acțiunea se întinde pe două planuri narative, cel al țărănimii și
altul al intelectualilor, prin concentrarea asupra familiei Herdelea.
Personaj eponim, protagonist al operei, Ion Glanetașu concentrează imaginea omului
simplu, reprezentant al unei colectivități aflate într-o perioadă de transformare istorică,
economică și socială, amintită de Rebreanu prin dedicația din finalul romanului, „celor mulți
umili”. Țăran român, sărac, locuitor al unui spațiu aflat sub stăpânire austro-ungară, acesta
încearcă să preia controlul propriului destin, căutând, mai presus de orice, demnitatea și poate fi
încadrat în trei tipologii: cea a țăranului sărac, cea a arivistului și cea a ambițiosului dezumanizat
de lăcomie.
Din punct de vedere social, Ion manifestă mai multe ipostaze pe parcursul evoluției
narațiunii, fiind pe de o parte fiul lui Alexandru Pop Glanetașu și al Zenobiei, considerați
„sărăntocii” satului, o familie care avusese bani, însă îi pierde din cauza viciilor tatălui, în ciuda
eforturilor mamei, căreia tânărul îi seamănă („iute și harnic ca mă-sa”). Dornic să-și schimbe
destinul și să-și depășească condiția socială, pentru a nu mai fi „încuscrit cu sărăcia”, Ion decide
să se căsătorească cu Ana, o fată urâtă, dar bogată, pentru a pune stăpânire pe pământurile tatălui
său, Vasile Baciu. Între cei doi bărbați se stabilește o relație de disprețuire, cel din urmă nedorind
să se înrudească cu „sărăntocul satului” și accentuând înverșunarea băiatului. Tânărul este rivalul
lui George, amândoi fiind îndrăgostiți de Florica, acest personaj jucând un rol esențial pentru
deznodământ. Moral, Ion nu are verticalitate sau limite în ceea ce este dispus să facă pentru a-și
atinge scopul. Caracterul său este dominat de ambiție, inițiativă și dedicare, pentru care este
admirat de Titu Herdelea, cel care îi sugerează să-l silească pe Baciu să-i dea averea sa. Deși este
convins de către concepțiile societății acelor vremuri că singura modalitate prin care își poate
câștiga respectul în rândul celorlalți este dobândirea pământului, el nu o poate uita pe tânăra de
care se îndrăgostește. El nu are nicio remușcare față de Ana, pe care o minte și o păcălește, fiind
principalul motiv al nefericirii fetei („Neputându-se potoli altfel, bătea deseori pe Ana. Acum o
ura.”). Dimensiunea psihologică se conturează prin oscilația permanentă între glasul
pământului, chemare pătimașă care îl dezumanizează, respectiv glasul iubirii, voce a sufletului
care concentrează dragostea pentru Florica : „Bun e pământul și drag mai ți-e...Dar dacă n-ai
pentru cine să-l muncești...”. Dezechilibrul său mental și dorința de răzbunare în fața unei lumi
care îi oferă doar greutăți se manifestă prin stările schimbătoare și agresivitatea fizică și verbală.
Dintr-o primă perspectivă, ipostaza personajului se definește prin raportare la conflict și
la imaginea inițială, respectiv finală. Din dorința obsesivă de a se înavuți, Ion va fi angajat în
diferite conflicte care îi vor dovedi perseverența, abilitatea de negociator, dar și șiretenia și
procesul gradant de dezumanizare. Antiteza dintre protagonist și tatăl Anei, Vasile Baciu, este
dată de aversiunea celui de-al doilea pentru tânărul care încearcă să-i fure fata, implicit și averea,
recunoscându-se pe sine în ipostaza sa. Ion adoptă o atitudine sfidătoare în fața acestuia („Ce-s
eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?”). Automat, prin căsătoria sa cu Ana intră în conflict cu
George Bulbuc, un țăran înavuțiț, care îi va aduce sfârșitul tragic. Incipitul introduce imaginea
lui Ion, un tânăr dintr-o familie săracă, cu un statut ingrat în fața celor mai bogați, aspirând să
ajungă la fel ca aceștia, în timp ce finalul îl înfățișează în ipostaza omului dezumanizat de
lăcomie și a cărui efort este zadarnic, întrucât pământurile intră în posesia parohiei preotului
Belciug, iar el este ucis cu sapa de George, plin de regret („Mor ca un câine!”).
Dintr-un alt punct de vedere, imaginea personajului eponim este redată prin raportare la
acțiune și la secvențe reprezentative din derularea firului narativ. Dezvoltată pe 2 fire narative,
legate prin ipostaza lui Titu Herdelea, fiul al învățătorului Herdelea, intelectual patriot, dar și cel
care este responsabil pentru planul lui Ion.
Din punct de vedere direct, protagonistul se conturează prin replicile altor personaje și
datorită naratorului, care accentuează hărnicia flăcăului, pentru care munca este singura
modalitate de a se descurca în viață („Unde pune el mâna, pune și Dumnezeu mila”). De
asemenea, atașamentul său profund care pune pământul, un element primordial, mai presus de
umanitate și iubire se desprinde din secvența: „Pământul îi era drag ca ochii din cap”. Vasile
Baciu încearcă să-l înjosească, jignindu-l, numindu-l „golan”, „hoț”, fapte ce alimentează dorința
sa de a scăpa de rușine, în timp ce Ana îl strigă „Ionică”, manifestându-și afecțiunea cu orice
preț, considerând că și-a găsit „norocul”, deși urmează să descopere adevărata sa față.
În mod indirect, personajul este redat prin atitudine, comportament, limbaj. Crescând cu
frustrarea că familia sa pierde ceea ce avea prin neglijența tatălui, Ion este perseverent și dornic
să recupereze, fiind cel mai iubit elev al lui Herdelea. Planul său este unul imoral, care necesită
viclenie, strategie, dar și o obsesie imposibil de oprit. Patima pentru pământ este redată și la nivel
gestual, al fizionomiei, naratorul înregistrând privirea „cu ochii aprinși”.
 O primă scenă semnificativă în definirea relației dintre personaje și redarea ipostazei
tânărului este cea a nunții dintre Ion și Ana care încheie prima parte a romanului, conturând
oscilația protagonistului între cea care i-a devenit soție și tânăra Florica. Dansând cu cea din
urmă, flăcăul accentuează drama Anei care plânge la propria nuntă, exclamând „Norocul meu,
norocul meu!”. Cruzimea lui Ion, indiferența față de suferința Anei, brutalitatea verbală și
gestuală îi definesc caracterul, demonstrând că această căsătorie este doar o parte a unui plan de
îmbogățire, de recâștigare a demnității umane și sociale. Adresarea directă către Ana anticipează
destinul nefast al acesteia, drama unei tinere care devine victima tatălui și ulterior a soțului său
trăindu-și propria nefericire: „Acu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare…”.
Integrată în cea de a doua parte a operei, în capitolul intitulat „Sărutarea”, scena
sărutării pământului, inspirată dintr-o imagine reală vine să completeze imaginea
protagonistului și să marcheze un punct culminant al acțiunii. Aflat în fața țarinei pe care o
privește pătimaș, Ion își dezvăluie obsesia maladivă de a domina, de a-și controla propriul destin
mai presus de iubirea umană. Asocierea pământului cu o femeie frumoasă care și-a lepădat
cămașa accentuează patologicul și capătă o dimensiune aproape ritualică, evidențiind patima
stăpânului pământului. Egoismul, orgoliul, dorința de a domina sunt accentuate prin asocierea
imaginii cu cea a unui uriaș care își înfige picioarele în lutul negru, lumea părând a cădea
înfrântă.
Astfel, pierzându-și averea pentru care a muncit, însă, într un fel paradoxal, reunindu-se
cu aceasta („a coborât în pământul care i-a fost prea drag”), Ion devine metafora omului a cărui
moralitate este întrecută de setea îmbogățirii, tipologie umană etern existentă în societatea
modernă. Cititorul pătrunde în interioritatea sa prin introspecție și analiza psihologică, fiind
martor al dezumanizării, al pierderii moralității, dar și al sfârșitului tragic, ce vine ca o pedeapsă
crudă pentru încercarea depășirii condiției.