Ion de Liviu Rebreanu

Relația dintre două personaje: Ion și Ana

Liviu Rebreanu a fost un prozator român a cărui creație este densă și
valoroasă, aflată la răspântia dintre realism și modernism. Romanele sale marchează o
piatră de hotar în evoluția literaturii noastre, memorabile fiind „Pădurea spânzuraților”,
„Răscoala” sau „Adam și Eva”. Prin opera sa literară, autorul poate fi considerat un
apărător al țăranului român în care, potrivit propriei mărturisiri, vedea începutul și
sfârșitul a tot ceea ce este românesc. Una dintre cele mai valoroase creații realist-
obiective ale sale este „Ion”, roman publicat în 1920, o adevărată cotitură în literatura
română interbelică.

Acesta surprinde o diversitate de arii tematice. În primul rând, apare problema

pământului și a satului tradițional, pusă în evidență prin prezentarea societății stratificate
și a necazurilor provocate de lipsa averii. La acestea se adaugă problema națională a
românilor din Nordul Ardealului, asupriți de Imperiul Habsurgic, dramă ilustrată cel mai
bine prin situația familiei Herdelea. În al doilea rând, este desfășurată tema familiei și a
destinului aflat sub semnul fatalității. Astfel, în satul Pripas personajele devin victime ale
„blestemului pământului”. În alt plan al acțiunii este prezentată tema intelectualității
rurale prin intermediul învățătorului Zaharia Herdelea și a preotului Belciug, surprinși în
raporturile regimului administrativ și politic al Imperiului Habsburgic, dar și în viața
cotidiană în dispute nesfârșite provocate de orgolii personale.

Dintre toate personajele create de Liviu Rebreanu, Ion Pop al Glanetașului rămâne
cel mai discutat, fiind foarte bine realizat, extrem de complex și perceput în diferite feluri
de critica literară. Astfel, Eugen Lovinescu vede în Ion „expresia instinctului de stăpânire
a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită”, în timp ce pentru George
Călinescu, „flăcăul este un animal plin de candoare, egoist și lipsit de scrupule”.

După cum reiese din roman, protagonistul are conștiința apartenenței la o anumită
categorie socială și înțelege că viața se cere trăită după legile care nu țin seama de
aspirațiile individuale. Dorește aprig să se simtă inclus în societate, dar lumea în care s-a
născut și-a decantat energiile în jurul unicei valori perene și palpabile: pământul. Astfel,
se găsește obligat să își neglijeze sentimentele și principiile, dacă dorește să evolueze pe
scara socială și să fie respectat. Are o personalitate subordonată dorinței obsesive de a
avea cât mai mult pământ și, pentru atingerea acestui țel, își folosește determinarea
nemăsurată cu care este înzestrat. De asemenea, inteligența lui joacă un rol deosebit de
important în deciziile pe care le ia, fiind definit și de o viclenie care ajunge să îl pună în
situații limită. Totuși, este evidențiată și hărnicia lui, fiind caracterizat în mod direct în
acest sens de către narator („Știa bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și
nu lenevește ca Glanetașu”), dar și indirect prin prezentarea acțiunilor sale care
presupuneau îngrijirea pământului și a gospodăriei. Din pricina dorinței sale arzătoare de
îmbogățire, parcurge un drum al dezumanizării, abandonându-și calitățile morale,
devenind impulsiv, răzbunător și orgolios peste măsură. Perseverența sa în obținerea
pământurilor lui Vasile Baciu trădează o voință puternică pusă în slujba unui scop unic
pentru atingerea căruia este nevoit să își sacrifice conștiința. Acest fapt se poate observa
prin reducerea la tăcere a „glasului iubirii”, dar și prin bătăile nemiloase pe care le
folosește ca o modalitate de răzbunare și liniștire a frustrărilor interioare, suportate de un
număr considerabil de personaje: tatăl său, George Bulbuc, Vasile Baciu, Ana.

Ana, fata cu zestre, dar fără noroc, naivă, „o fire tăcută și oropsită”, cum o
caracterizează naratorul în mod direct, lipsită de iubirea părintească, este o victimă fără
apărare pentru arivistul Ion. Criticul Eugen Lovinescu afirma că: „Prinsă la mijloc, în
lupta pentru pământ dintre Ion și socrul său, Vasile Baciu, biata Ana e o tragică victimă”.
Pentru tatăl și bărbatul ei, ea nu atinge niciodată statutul de ființă umană, ci le asigură
doar garanția proprietății asupra pământurilor.

Ea este fiica unui țăran înstărit, astfel fiind curtată de băieții din sat. Acest
fapt este evidențiat și în scena horei duminicale din incipitul romanului. În cadrul ei este
pusă în perspectivă pentru prima oară relația dintre ea și Ion, când băiatul o invită la joc,
evidențiindu-se diferența de avere dintre cei doi și motivul protagonistului pentru
seducția ei. Ana nu are o personalitate atât de complexă precum Ion, fiind o fire simplă,
sensibilă, cu intenții bine-voitoare. Totuși, trăsătura ei principală, naivitatea, o aduce în
situații care vor ajunge să îi decidă destinul nefericit. Nu reușește să vadă dincolo de
prefăcătoria lui Ion și nu intuiește motivele lui superficiale pentru care decide să o ia de
nevastă. De asemenea, ea are o fire slabă, deoarece nu se apără în fața bătăilor tatălui și
soțului ei și nu încearcă să scape din poziția ei umilă, alegând calea suicidului ca o
singură și ultimă soluție. Totuși, trăsătura care constituie diferența principală de caracter
dintre ea și Ion este sinceritatea, Ana purtând o dragoste adevărată pentru cel ce va avea
să îi devină soț, fără interese ascunse.
 Relația dintre cei doi este complexă, cei doi tineri având percepții diferite
asupra ei. Pe parcursul romanului, ea evoluează în defavoarea Anei, care îl iubea sincer
pe Ion, în timp ce pentru acesta, relația este constituită strict pe baza propriilor interese,
profitând de Ana și folosind-o drept un mijloc de îmbogățire, față de care nu are
resentimente sau remușcări.

O scenă semnificativă pentru relația dintre cei doi este regăsită în prima
parte a romanului: „Glasul pământului”, capitolul I, „Începutul”. Scena horei duminicale,
urmată de întâlnirea celor doi de sub nuc prezintă intențiile lui Ion și atitudinea lui față de
fată, dar și naivitatea ei. Băiatul o invită la joc, semn că este interesat de ea, urmând să îi
propună o întâlnire în cadrul retras al naturii. Aici începe procesul seducției lui Ion, care
îi ascultă necazurile și o sărută. Totuși, în ciuda comportamentului lui convingător, Ion o
are în minte tot pe Florica, care îl împiedică să dezvolte sentimente pentru cea pe care o
are în față, fapt subliniat de narator: „Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea
seama bine dacă i-e dragă”. Reacția fetei în urma sărutului nu face altceva decât să
confirme slăbiciunea ei pentru băiat: „Fata cuprinse cu brațele gâtul lui Ion, moleșită și
aprinsă, și inima-i bătea atât de năvalnic încât el o auzea.”. Astfel, sunt puse bazele pe
care relația dintre cei doi va evolua de-a lungul romanului: Ion își urmărește scopul
îmbogățirii, iar Ana este sinceră, dar folosită și umilită.

Protagonistul reușește să o cucerească pe fată, reușind să o lase însărcinată,

însă toate acestea fiind realizate doar din dorința bine cunoscută a flăcăului de a intra în
posesia pământurilor lui Vasile Baciu care ajunge într-o situație fără scăpare, în care este
nevoit să își cedeze pământurile flăcăului, el luând-o într-un final pe Ana de nevastă.

Astfel, în capitolul VI, „Nunta”, după o serie de neînțelegeri între Ion și tatăl
fetei, are loc nunta celor doi tineri. În acest timp, tânărul dezvoltă sentimente de dispreț
tot mai puternice față de cea căruia i-a sacrificat destinul, numind-o în gândurile sale
„pocitanie”. La acest eveniment este prezentă și Florica, drept una dintre drușcele Anei,
motiv pentru care Ion începe să își imagineze scăparea alături de tânăra cu ochi albaștri
care și-a păstrat locul în inima lui, însă își aduce aminte repede de scopul lui, moment în
care exclamă: „Și să rămân tot calic... pentru o muiere!”. Ajunși în momentul „jocului pe
bani” al miresei, care deja avea o sarcină înaintată, locul ei este ținut de Florica. În aceste
împrejurări, Ion reconfirmă sentimentele lui arzătoare pentru ea, șoptindu-i: „Numai tu
mi-ești dragă în lume, Florico”. Ana observă apropierea dintre cei doi, fapt ce îi provoacă
un plâns amar și îi spulberă speranța unei vieți fericite. Protagonistul se așează lângă ea
între timp, luând în batjocură reacția ei și nearătând vreun semn de părere de rău. Nunta
celor doi reprezintă momentul în care cele două „glasuri” se întâlnesc din nou în plan
psihologic, în sufletul tânărului. Atunci când își dă seama că împreună cu pământurile
trebuie să o ia și pe Ana, în sufletul său încolțește temporar gândul regretului, cenzurat cu
rapiditate de către rațiunea care îi formulează neîncetat dorința de a-și împlini visul.
Întâlnind încăpățânarea înverșunată a ginerelui, Vasile Baciu se hotărăște în cele din
urmă la reconciliere și îi oferă lui Ion toate pământurile.

Din perspectiva conflictului social, lui Ion îi este provocată o stare de inferioritate,
aceasta determinând decizia sa de a-și schimba poziția de țăran sărac într-unul înstărit. În
consecință, se conturează conflictul său cu Vasile Baciu pe tema pământurilor, care
evoluează de la insulte și viclenii la confruntări fizice. Împins de sentimentele sale
incontrolabile, Ion își varsă frustrările și pe tatăl său, pe care îl vede responsabil de
neajunsurile familiei, lovindu-l fără remușcări. Din cauza patimei lui, dezvoltă
neînțelegeri și cu Simion Lungu, un alt țăran din sat, care avea în proprietate o parte din
pământurile protagonistului. Deoarece dorința lui pentru înavuțire este nestăpânită, intră
pe bucata de pământ pe care obișnuia să o dețină, determinându-l pe Simion Lungu să
înainteze un proces juridic împotriva lui. Astfel, este evidențiată în mod indirect
impulsivitatea sa.

Pe de altă parte, protagonistul ajunge în aceste situații cu prețul neglijării „glasului

iubirii”, abandonându-și chemarea lăuntrică reprezentată de Florica, fiind ghidat de
rațiune și alegând-o pe Ana, care înfățișa posibilitatea atingerii scopului său material.
Acest element constituie un alt motiv al conflictului personajului principal cu Vasile
Baciu, dar și cu George Bulbuc. Din cauza neîmplinirii sale sufletești, Ion o disprețuiește
pe cea care îi devine soție și mamă a copilului, alegând să își exteriorizeze frustrările prin
abuzul ei fizic, rezultând în mod indirect caracterul său irascibil. După sinuciderea Anei,
bărbatul decide să asculte „glasul iubirii”, încercând să creeze o relație cu Florica, chiar
dacă aceasta îi aparținea acum lui George Bulbuc. Din păcate, această situație îi pune
capăt zilelor, moartea provocată de George reprezentând pedeapsa lui pentru toată
suferința pe care o cauzează altora.

În concluzie, relația dintre cele două personaje pune în perspectivă viața de cuplu
în lumea țărănimii, unde căsătoriile erau de cele mai multe ori aranjate pe baza averii și a
zestrei și rareori erau rezultatul iubirii sincere. Criticul literar George Călinescu prezintă
într-o frază scurtă relația dintre cei doi, evidențiind caracterul demonic al lui
protagonistului: „Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la
spânzurătoare și a rămas în cele din urmă cu pământ”, cuvintele această afirmație critică
sintetizând atât oportunismul protagonistului, cât și labilitatea femeii.