„Ion”

de Liviu Rebreanu
-Caracterizarea lui Ion-

Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu apare în anul 1920 și se înscrie în proza de

inspirație rurală alături de operele literare ale lui Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu și
Marin Preda. Proza rurală a lui Liviu Rebreanu are în centrul său personaje realiste
și bine individualizate, construite, însă, fără idilizare.
Fiul Zenobiei și al lui Alexandru Pop al Glanetașului, Ion reprezintă simbolul
țăranului tânăr și sărac, dornic de a avea cât mai mult pământ, conștient că
posesiunea acestuia îi oferă dreptul de a fi respectat în comunitatea rurală de care
aparține. De aceea, el optează pentru o căsătorie favorabilă cu Ana, ceea ce va
conduce la o schimbare radicală a statutului său social, devenind un țăran înstărit,
proprietar al tuturor pământurilor lui Vasile Baciu. De altfel, Ion este dominat de
patima îmbogățirii, însă el se individualizează nu prin modul în care obține
pământurile, căci la fel procedaseră și tatăl său, și Vasile Baciu, căsătorindu-se
amândoi cu o fată bogată, ci prin atitudinea ingrată față de Ana, pe care o seduce și
o manipulează. Statutul psihologic evidențiază drama interioară a personajului,
care se naște din neputința de a unifica cele „două glasuri” într-o singură „voce”,
respectiv de a-și realiza cele două obsesii, aceea de a avea pământ și de a o iubi pe
Florica, decât prin transferul în subconștient al unuia dintre glasuri. Ion este un
personaj complex: deși la începutul romanului apare într-o lumină favorabilă, treptat,
personajul involuează caracterial și moral, sub impactul obsesiei de a avea pământ.
Un prim element reprezentativ pentru construcția personajului Ion este
perspectiva narativă obiectivă și omniscientă, ceea ce presupune relatarea la
persoana a III-a de către un narator obiectiv, omniscient și omniprezent. Vocea
narativă obiectivă și omniscientă realizează istorismul lui Alexandru Pop Glanetașu.
Astfel, observația heterodiegetică subliniază încă de la începutul romanului condiția
socială a personajului Ion, raportată la contextul social al satului, în care demnitatea
este a celor cu pământ și cu avere. Înjumătățită din cauza nepriceperii tatălui,
agoniseala casei își găsește speranța unei salvări odată cu maturizarea băiatului:
„Ce-ar fi trebuit să fie Glanetașu a fost feciorul. Era iute și harnic ca mă-sa, unde
punea el mâna punea Dumnezeu mila, iar pământul îi era drag ca ochii din cap.
Nicio brazdă de pământ nu s-a mai înstrăinat de când s-a facut dânsul stâlpul casei”.
De asemenea, un alt element relevant pentru construcția personajului este
reprezentat de mijloacele de caracterizare, Ion fiind caracterizat atât în mod direct,
cât și în mod indirect. Inițial, naratorul îi realizează portretul fizic prin comparația
„ochii negrii lucitori ca două mărgele vii”, iar în urma evenimentelor petrecute, este
sugerată schimbarea protagonistului printr-o nouă prezentare fizică: „fața i se
îngălbeni”, „fruntea i se zbârci de gânduri”. Naratorul mai precizează faptul că
„iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”, această afirmație sugerând
atașamentul emoțional pentru pământul ce i-a adus o poziție decentă în ierarhia

1
socială și, implicit, respectul țăranilor. Tatăl Anei îl caracterizează pe Ion ca fiind nu
mai mult decât un „sărăntoc”, ce nu merită să petreacă timp cu fiica lui.
Astfel, o scenă semnificativă pentru evoluția protagonistului este scena
umilirii publice, care constituie intriga romanului, surprinzând cearta dintre Ion și
Vasile Baciu, mai precis declanșarea conflictului dintre cele două personaje. Această
scenă are loc după episodul în care Ion dansează cu Ana și se întâlnesc în grădină
sub nuc. Tatăl fetei nu este de acord ca fiica sa să stea cu un „sărăntoc”, aceasta
fiind promisă deja lui George Bulbuc, un flăcău bogat din satul Pripas. Aflat sub
influența alcoolului, Vasile Baciu îi adresează lui Ion o serie de cuvinte jignitoare,
numindu-l „sărăntoc”, „hoț”, „tâlhar”. Cu toate că Ion simte o furie imensă („ii clocotea
tot sângele”), acesta nu se lasă condus de gândurile sale impulsive. Comparația
expresivă „primi ocara ca o lovitură de cuțit”, folosită în urma jignirilor primite,
reprezintă momentul definirii dorinței personajului pentru pământ, ca modalitate de
răzbunare, conturându-se trăsătura dominantă de caracter a acestuia. Secvența „o
scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri” evidențiază scăparea furiei de moment a
lui Ion, pe care o transformă apoi în batjocură. De asemenea, de-a lungul acestei
dispute se remarcă și stăpânirea de sine de care dă dovadă flăcăul.
Episodul nunții Anei cu Ion este relevant pentru modul în care autorul mută
accentul de pe ansamblul comunității pe conflictul interior al unui singur individ. După
ce integrează cununia celor doi în logica tradițiilor țărănești,naratorul filtrează
alternativ momentul prin conștiința celor doi miri. Ana uită de rușine și de suferințe și
șoptește numele viitorului soț cu o bucurie ca în fața împlinirii unui vis. În toiul
petrecerii, mireasa observă apropierea lui Ion de Florica și se simte îndurerată, iar,
în contrapunctul acestei trăiri, naratorul redă și stările lui Ion: „De-abia acum înțelese
Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi
dobândit niciodată averea.”. Astfel, se remarcă faptul că, în urma dobândirii averii,
protagonistul ajunge să își vadă soția cu alți ochi: „o privea și se mira c-a putut el
săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată”. Liviu Rebreanu explorează, așadar,
interioritatea personajelor, dând naștere unei scene aproape psihologice.
În concluzie, parvenitul Ion repetă modelul socrului său, însă, spre deosebire
de acesta, unde cele două „glasuri”, iubirea și pământul, s-au impăcat, el nu se
mulțumește numai cu pământul obținut fără scrupule, folosindu-se de sentimentele
Anei. Aceste lucruri fac îndreptățită afirmația criticului literar G. Călinescu: „Ion este o
brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și a rămas în
cele din urmă cu pământ”.