Eseu de caracterizare – „Ion”

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viață al
literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se manifestă
artistic în perioada interbelică şi este un reprezentant al realismului. Scriitorul mărturiseşte că,
pentru el, „arta înseamnă creație de oameni adevăraţi şi de viață reală”. Personajele create de el
sunt autentice, complexe, configurate pe multiple paliere, plecând de la nivelul familial şi social
şi evoluând spre cel moral şi psihologic.
„Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu, apare în anul 1920 și este un roman
realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice.
Considerat de E. Lovinescu „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”,
înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul
romanului se află în nuvelele anterioare, „Zestrea” şi „Ruşinea”.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean
de la începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul
şi consecințele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orientează investigația narativă
spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului
(naşterea, nunta, înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice (stratificarea
socială) sau culturale (universul țăranilor, universul intelectualității rurale), relații de familie. În
plus, tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii.
Reperul I
Ion Pop al Glanetaşului este personajul principal al romanului. El întruchipează tipul
arivistului, surprins în involuție, căci calitățile degenerează treptat în defecte. Personalitatea sa
se subordonează dorinţei obsedante de a avea cât mai mult pământ şi, pentru atingerea acestui
țel, se foloseşte de cei din jur fără nicio remuşcare. După ce a dobândit ceea ce a râvnit de mic,
simte totuşi neîmplirea afectivă, căutând astfel, cu aceeaşi perseverenţă, să-şi clădească
fericirea pe ruinele unei alte căsnicii.
Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru
pământ izvorând din convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate.
Inițial, Ion are o poziție socială modestă: „sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic
complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de
mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe când
cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce alimentează obsesia
protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se transformă, devenind un om
înstărit cu o avere impresionantă, însă acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii
societății, fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei.
Statutul psihologic al protagonistului se modifică treptat, odată cu înaintarea acțiunii,
schimbările având loc pe seama statutului social. Spre început, mentalitatea lui Ion este
dominată de încercarea dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de orice
sentiment. În acest context, atitudinea sa materialistă îl determină pe erou să renunţe la iubirea
pentru Florica, în favoarea oportunității de a-şi mări averea: „Și pentru o muiere să rămân o
viață calic?”. Mai apoi, după ce sa căsătoreşte cu Ana și intră în posesia pământurilor lui Vasile
Baciu, Ion devine mult mai încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Totodată, aflat în
aceasta nouă ipostază, realizează că fericirea sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în
liniştea şi împlinirea pe care o resimte în momentul în care este cu persoana iubită: „Ce folos de
atâtea pământuri, daca cine ți-e drag pe lume nu e al tău?”. Astfel, statutul psihologic al lui Ion
este marcat de un conflict interior între glasul pământului şi glasul iubirii, acestea soluţionând-
se prin moartea personajului.
Sub aspect moral, Ion este un personaj complex, dilematic și, deopotrivă, verosimil, fiind
construit din calități și defecte. Se observă însă îngâmfarea și ambiția personajului care se ridică
deasupra oricărei forme de moralitate. Obsedat de dorința de a avea pământ, Ion sfidează legile
nescrise ale satului și curtează o fată bogată pe care, prin comportamentul lui, o aduce în pragul
sinuciderii. Moartea violentă este singura care pune capăt actelor imorale ale lui Ion. Statutul
moral al protagonistului este formulat și de criticul Nicolae Manolescu: „Ion trăieşte în
preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă”, care acţionează
sub impulsul necesităţii. De asemenea, având în vedere voinţa de a-şi subordona destinul
propriilor ambiţii, supraaprecierea în lupta cu forţe mai mari decât ale sale, Ion este, în acelaşi
timp, un personaj tragic, justificând prin finalul său definiţia romanului realist ca „istorie a unui
eşec”.
Trecere Reperul I – Reperul II => Reperul III
Titlul romanului, un substantiv propriu, nume de persoană, indică o vastă arie umană, cu
titlu de universalitate, în descendență biblică. Prin Ion Pop al Glanetaşului, autorul surprinde
vulnerabilitatea tuturor oamenilor în fața destinului, a dorințelor deșarte, a luptei tragice cu
datul sorții și cu limitările sociale. Citit invers, acest nume apare drept „noi”. Autorul întregește
titlul cu dedicația din finalul operei „celor mulți umili”. Astfel, în imaginea fragilităţi
protagonistului în faţa destinului ar trebui să se regăsească toți cei „mulți umili”.
Romanul are două părţi, intitulate sugestiv „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” şi fac
referire la cele două tendințe complementare manifestate de personajul principal. Fiecare parte
este alcătuită din şase capitole, iar la sfârşit se adaugă un capitol-concluzie. Acestea poartă
titluri sugestive, precum „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta”
şi „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ștreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârşitul”.
Reperul II
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este viclenia, acesata este scosă în
evidență de modul în care protagonistul acționează pe parcursul romanului, pentru a-și îndeplini
visul.
O secvență reprezentativă pentru trăsăturile protagonistului este cea din momentul
seducerii. Ion, fiul lui Alexandru şi al Zenobiei, este un flăcău isteţ şi harnic, ce iubește
pământurile mai presus de orice, dar care suferă din pricina sărăciei sale, fiind o victimă a
societății materialiste în care trăieşte. Singura soluţie de a ieşi din impasul sărăciei şi de a
câştiga un loc privilegiat în cadrul colectivității căreia îi aparține este dobândirea pământului
prin căsătorie. Deşi o iubeşte pe Florica, se hotărăște să treacă peste glasul inimii, și o părăseşte
pe aceasta pentru Ana, deoarece aceasta din urmă „avea locuri şi case şi vite multe”. Flăcăul
constată cu tristeţe că fericirea conjugală nu se poate clădi doar pe sentimente, într-o societate
în care posesiunea primează: „Dragostea nu ajunge în viață... Dragostea e numai adaosul.
Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa se pomenea cu gândurile după Ana”. La
horă se înfiripă gândul lui Ion de a intra în posesia pământurilor „bocotanului” Vasile Baciu,
prin căsătorie cu fiica acestuia. Astfel, sub masca ipocriziei, Ion o cucerește pe Ana şi aceasta îl
acceptă cu naivitate; deşi rămâne însărcinată, visul lui Ion nu se împlineşte în totalitate pentru
că Baciu este precaut şi nu-i oferă drept zestre decât o parte din pământurile pe care le deține. În
ciuda faptului că Ana este bătută și izgonită de tatăl său, Ion procedează la fel, nefiind afectat
de soarta fetei. Flacăul, dând dovadă de viclenie și cinism, nu cedează până când Vasile Baciu
nu îi trece pământul pe numele lui, chiar dacă între timp Ana este nevoită să îndure multă
batjocură şi violență. În acest sens, însuşi George Călinescu mărturisea că ,, Ion este o brută”,
întrucât „a batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzuratoare și a ramas în cele din
urmă cu pământ”.
O altă secvență importantă pentru cracterizarea personajului principal este cea a nunții.
Ion acceptă căsătoria cu Ana în momentul în care fata era deja de râsul satului, pentru a fi sigur
că își va îndeplini obiectivul, fapt care scoate în evidență viclenia tânărului dornic de învuțire.
Este însă și naiv, deoarece căsătoria nu îi aduce și pământul fără o foaie de zestre. Nunta ține
trei zile şi implică o desfășurare ritualică (cu „druşte”, călăreți care „pocneau din pistoale”,
„căruța cu mirii”, „brişca cu nașii”), dincolo de care răzbate atitudinea mirelui, aşezat, În mod
ironic, între cele două femei. Ana îi pare „o străină” („nu mai schimbase cu ea nicio vorbă de
câteva luni”, „urâtă”, „uscată”, „cu ochii pierduți în cap de plâns”, „cu obrajii gălbejiți”), în
vreme ce Florica emană frumusețe și vitalitate („aprinsă în obraji”, „cu buzele roșii, umede şi
pline”, „cu ochii albaştri şi limpezi ca cerul de vară”). Nunta celor doi reprezintă momentul în
care cele două „glasuri” se întâlnesc din nou în plan psihologic. În sufletul flăcăului se naşte o
îndoială izvorâtă dintr-un sentiment de slăbiciune temporară, atunci când îşi dă seama că,
împreună cu pământurile, trebuie să o ia şi pe fata urâtă de lângă el, în timp ce Florica, „druşcă
întâi”, e mai frumoasă ca oricând. Gândul de a fugi cu aceasta din urmă, dictat de sentimentele
pentru ea, este cenzurat cu rapiditate de către rațiune, care formulează neîncetat dorința de a-şi
împlini visul: „Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu
din senin?”. În timp ce tânărul mire dansa cu adevărata sa iubire, Floica, Ana, cuprinsă de
invidie şi furie începe să plângă. Între cei doi miri se desfășoară un joc al privirilor, Ion
ironizând-o pe Ana prin gesturile sale. Fără să îi pese de suferința soției, este preocupat doar de
câți bani s-au strâns la nuntă, fiind marcată, astfel, lăcomia persoanjului. Această scenă
creionează nemulțumirea continuă a omului, oricât ar primi de la viață.
Reperul III
Un element de compoziție important pentru caracterizarea personajului principal este
reprezentat de conflictele romanului. Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din
satul tradiţional, unde averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama
țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-şi acceptă condiția și este pus
în situația de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Principalul conflict exterior,
social, se manifestă între Ion al Glanetașului şi Vasile Baciu, adversarii care îşi dispută
pretenţiile la posesiunea pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării.
Adevărata dimensiune a dramei personajului principal o dă conflictul interior, precizat în
structura romanului prin titlul celor două părți: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”. Cele
două voci rezonează în sufletul lui Ion când succesiv, când simultan, până la explozia lor
asurzitoare în situația-limită. Conflictele secundare au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o
brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi
pământul-stihie este provocat de iubirea pătimaşă a personajului pentru pământ şi de iluzia că-l
poate stăpâni, dar se încheie ca orice destin uman, prin întoarcerea în această matrice
universală.
Un alt element de compoziție este reprezentat de modalitățile multiple de caracterizare a
protagonitului. Ion este caracterizat direct, atât de către narator: „iute şi harnic, ca mă-sa”;
„munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte personaje, în
diferite momente ale acţiunii: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț”
(Maria Herdelea); „ești un stricat și-un bătăuș ș-un om de nimic! [...] că te ții mai deștept ca
toți, dar umbli numai după blestemății”( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază
frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă [...] Aş fi o
nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe”.
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin
limbaj, personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei
favorabile planurilor sale – îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre
diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu și agresiv cu cei care îi ameninţă
scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate
precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. În relaţia cu
alte personaje, Ion reușește, într-o măsură mai mare sau mai mică, să îi influenţeze pe toţi cei cu
care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Ion este un personaj memorabil şi monumental, ipostază a omului teluric, dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui puternică: pământul-stihie şi
legile nescrise ale satului tradițional.