Ion

Liviu Rebreanu este un scriitor reprezentativ al epocii interbelice, unul din promotorii
romanului obiectiv realist, atât prin operele sale cât și prin estetica referitoare la această specie.
Acesta se dezice de la realismul care „copia sincer, fidel și fotografic” lumea, considerând că
romanul trebuie să se îndrepte către un „realism al esențelor”.
Formula aceasta își găsește expresia în romanul „Ion”, a cărui apariție în 1920
marchează un moment decisiv în evoluția literaturii române.
Realismul este un curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, care impune o nouă
orientare estetică definite prin reprezentarea veridică a realității, absența idealizării
personajelor și a circumstanțelor în care acestea acționează.
Interesul pentru sfera economică și socială reprezintă o trăsătură reprezentativă, fiind
evidențiat în text prin modul în care se organizează căsătoriile pe principiul averii, prin
surprinderea unor evenimente sociale importante (nașterea, moartea, nunta), atenția
conturându-se și asupra instituțiilor statului: școala, biserica, judecătoria.
Realismul propune o viziune obiectivă, dindărăt, nefocalizată asupra lumii prin
narațiunea la persoana a III-a, realizată de un narator omniprezent, omniscient, heterodiegetic,
care conduce evoluția personajelor asemenea unui regizor universal. Acest tip de narator se
evidențiază încă din primele pagini ale operei, prin descrierea amănunțită a drumului care intră
în satul Pripas, precum și a elementelor definitorii ale acestuia: Pădurea Domneasca, casa
învațătorului Herdelea, crucea cu Hristos-ul din tinichea etc.
Roman de tip obiectiv, și de inspirație social, „Ion” prezintă drama țăranului ardelean,
care trăiește într-o societate pentru care pământul e mai mult decât un mijloc al subexistenței,
e un criteriu al valorii individuale, având ca temă principală problematica pământului. Tema
secundară este cea a iubirii, erosul fiind văzut ca un hybris care dă un tipar tragic existenței prin
asocierea cu moartea.
Titlul romanului este semnificativ pentru intenția autorului de a face din Ion tipul
generic al țăranului ardelean, dar și de a sugera evoluția lui spre atipic, fiind puternic
individualizat.
Un element relevant îl constituie compoziția întrucât cele două părți ale romanului
devin coordonate ale evoluției interioare a personajului principal. „Glasul pământului” și „Glasul
iubirii”, sunt metafore care pun în evidență cele două forțe care stăpânesc sufletul eroului.
Principiul compozițional este cel al simetriei incipitului cu finalul, romanul fiind o construcție
închisă, de tip „corp sferoid”, primul și ultimul capitol având titluri semnificative („începutul” și
„sfârșitul”). Simetria se materializează și prin descrierea drumului care intră și iese din satul
Pripas având semnificația simbolică a destinului, dar și prin hora prezentă în amândouă
instanțe.
Un alt element relevant îl constituie conflictul, întrucât înfățișează lupta pentru pământ
în satul tradițional, unde proprietatea asupra pământului dă omului dreptul de a fi respectat.
Există un principal conflict interior între Ion și Vasile Baciu, și unul interior al personajului
principal între „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Eroul principal este prins de asemenea în
rețeaua altor conflicte: cel cu Simion Lungu, căruia i-a micșorat bucata de pământ (conflictul
încheiat cu ispășirea sentinței în închisoare), conflictul cu preotul Belciug care îl mustră în
biserică. Un alt conflict ar romanului, este cel național, satul românesc din Ardeal fiind înfățișat
în condițiile stăpânirii austro-ungare.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca
mimesis, urmărind prin această generalizare o reprezentare a vieții care să ofere cititorului
iluzia verosimilității sau a veridicității.
În centrul romanului se situează personajul eponim, monumental și simbolic prin
tragismul său, Ion, personaj dilematic, care se consumă între iubire și patima pentru pământ,
situându-se la intersecția mai multor tipologii realiste.
Din punct de vedere social este tipul țăranului sărac a cărui patimă pentru pământ
izvorăște din convingerea că acesta îi susține demnitatea, respectul în comunitate. Ion face
parte dintr-o familie care a fost cândva bogată, dar care trăiește acum sentimentul înjositor al
umilinței, generat de pierderea pământului.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului, înrudit cu Julien Sorel sau cu Dinu
Păturică, personaje fără scrupule care convertesc femeia în mijloc de parvenire. Relația cu Ana
oglindește modificarea gravă a valorilor morale, dominat de porniri primare, Ion va deveni
victimă a structurii sale intelectuale pe care nu și-o poate stăpâni.
Din punct de vedere psihologic este ambițiosul dezumanizat de lăcomie, alcătuiește cu
luciditate și viclenie planul seducerii Anei pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu.
Trăsătura dominantă a personajului este dorința de a avea pământ, care intră în
contradicție cu iubirea.
Eroina romanului este Ana, personaj secundar, condus de iubirea sa oarbă pentru Ion,
care odată distrusă de realizarea realității, o va duce la moarte.
Din punct de vedere social, Ana este fata lui Vasile Baciu, unul din cei mai bogați
oameni din sat, orfană de mamă, care a murit la nașterea ei. Este promisă lui George, flăcău la
fel de bogat. Pentru Ion reprezintă inițial un mijloc de obținere a pământului și mai apoi o
garanție în păstrarea acestuia.
Psihologic și moral, este o „fire tăcută”, o definește lipsa iubirii părintești și a norocului,
fiind victimă fără apărare în fața lui Ion, care reprezintă pentru ea singura sursă de iubire, chiar
dacă aceasta era falsă.
O scenă reprezentativă o reprezintă scena horei din curtea văduvei lui Maxim Oprea. Se
evidențiază prin această scenă dilema personajului, ezitând între Florica și Ana, Ion o va chema
la joc pe cea din urmă. Retras la umbra unui nuc împreună cu fata aleasă, Ion își dezvăluie
gândurile printr-un fragment de stil indirect liber: „Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și
dădea sema bine dacă-i e dragă. Iubise pe Florica. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și
umede, [...]. Dar Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe”. Dacă
Ana era prezentată doar din perspectiva materială, imaginea detaliată a frumuseții Floricăi
dezvăluie afecțiunea lui Ion pentru aceasta.
Aceasta scena a horei are rolul de a reuni personajele romanului și de a contura
conflictele, fiind ilustrativă pentru ierarhizarea socială a lumii rurale. Mentalitatea că oamenii
sunt respectați dacă au avere generează relații tensionate între săraci și bogați și face ca însăși
căsătoria să fie văzută ca un „contract social”, familiile întemeindu-se pe interese economice.
Secvența este și un reper monografic, jocul este specific zonei năsăudene și întregul ritual
marchează ziua de sărbătoare din viața satului.
O altă scenă reprezentativă o constituie scena nunții. Ritualul surprinde câteva etape
obligatorii: căsătoria civilă, cea religioasă, etc., ospățul durând trei zile, dintre care două se
desfășoară la casa socrului mic și a treia în casa socrului mare. La nuntă Ion realizează că
„împreună cu pământul trebuie să o primească și pe Ana”, adaos nedorit la bunurile materiale
obținute prin căsătorie. Conflictul interior al acestuia reiese din monologul interior: „ce-ar fi
dacă aș lua-o pe Florica și am fugi amândoi în lume?”, dar glasul pământului se dovedește încă
odată mai puternic :„și rămân tot calic, pentru o muiere!...”. Ana conștientizează că este un
simplu mijloc de împlinire a ambițiilor soțului ei, suferința ei exteriorizându-se prin plâns, iar la
nivel stilistic fiind susținută de repetiție: „Ionică, norocul meu, norocul meu!”.
Raportarea lui Ion la pământ este pusă în evidență de două scene simbolice cu
semnificații opuse. Cea dintâi apare în capitolul „Zvârcolirea” și îl prezintă pe Ion contemplând
în zorii zilei fostele pământuri, care apar asemenea unui „uriaș”, Ion, în ipostaza ființei umile,
„se simte mic și slab, ca pe un vierme pe care îl calci în picioare”. A doua scenă apare în
capitolul „Sărutarea”, Ion este acum un om bogat, „Se vedea acum mare și puternic ca un
uriaș”. Sărutarea pământului devine prefigurare a morții, a elementului htonic. Setea lui de a fi
stăpânul pământului, căruia ii se închină ca unei divinități e mai mult decât rațiune economică,
devenind rațiune de a fi, temei al demnității umane a țăranului, om bogat de pământ prin Eros
și Thanatos.
În concluzie, Rebreanu creează un univers românesc veridic, instituind și la nivelul
limbajului artistic o lume cu legislații proprii. Ion rămâne, în literatura română, un prototip al
țăranului însetat de avere, care se folosește de orice mijloace pentru a obține pământul râvnit,
așa cum personajul însuși, într-un monolog interior mărturisea: „Toată istețimea lui nu plătește
o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult...”.