Ion – Particularități de construcție

Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie realitatea vieții rurale din perioada
interbelică, și totodată veșnicul conflict între clasele sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără
posibilități materiale

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu mai multe
conflicte şi planuri narative. Ion se încadrează în romanul de tip tradiţional: prezintă spaţiul rural cu obiceiurile
vieţii specifice ( nuntă, horă, înmormântare, etc.), realist : proza sa descriind viaţa satului românesc din sec XX
(primele 2 decenii) cu clasele sociale existente (țărani, intelectuali), cu instituţiile specifice (şcoala, biserica,
judecătoria), cu obiceiurile şi tradiţiile locului (hora, nunta, botezul), etc.Este și obiectiv pentru că scrierea este la
persoana a III-a, naratorul este omniscient, perspectiva narativă presupune o viziune ,,dindărăt” în care naratorul
ştie mai multe decât personajele sale, el poate fi prezent în orice punct al universului său, vede prin pereţii casei
sau prin craniul personajelor sale. Acest narator heterodiegetic nu este însă deloc implicat în acţiune, nu lasă să
se întrevadă preferinţele sale ci doar prezintă situaţiile fără să judece ( pe când în Moara cu noroc naratorul se
identifica cu vorbele bătrânei).

Tema principală a romanului este patima pământului, care este ilustrată evidențiind drama țăranului
ardelean, constrâns să supraviețuiască într-o societate în care pământul reprezintă atât un mijloc de trai, cât și un
criteriu al valorilor individuale.

Aceasta este conturată cel mai clar în secvența intrării cu plugul pe lotul lui Simion Lungu. Frustrarea lui
Ion – aceea de a se fi născut într-o familie săracă îl face să intre cu plugul în pământul vecinului său. Acest gest
este născut din dorința acestuia de a recupera pământul pierdut de părinții săi în timp: „Măcar o brazdă să-mi iau
înapoi din pământul meu”. Monologul este dublat de notația naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinței sale
„cu obrajii aprinși de o poftă nestăpânită”.

Secvența sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de asemenea, un moment ce

evidențiază tema operei. Aceasta ilustrează relația specială dintre protagonist și pământ, pe care îl sărută ca pe o
„ibovnică” și de care se simte atras ca de brațele unei iubiri pătimașe. Gestul său se naște involuntar datorită
intensității trăirilor sale și îi subliniază idolatria față de pământ, îi justifică patima, respectiv sugerează că
pământul este privit erotizat.

Un element de structură specific romanului Ion îl reprezintă relația de simetrie între incipit și final. Romanul
are o construcție circulară, pentru că începutul și finalul sunt poziționate simetric, prezentând drumul „șoseaua
cea mare și fără de sfârșit”, care intră și iese din lumea ficțiunii, o iluzie a vieții care continuă în mod insesizabil.
Prezența tehnicii contrapunctului, care înfățișează două evenimente care încep la fel și sfârșesc diametral opus
conferă textului o coeziune unică și servește la întărirea caracterului moralizator.

Inițial, intrarea în Pripas este descrisă în ritm alert, ca fiind veselă, marcând astfel zăpușeala unei duminici
liniștite în sat; în antiteză, drumul de la sfârșit se deplasează „monoton – monoton ca însuși mersul vremii”,
obosit și îmbătrânit de toate patimile cărora le-a fost martor. De asemenea, cadrul temporal este simetric,
evenimentele inițiale, respectiv finale având loc într-o duminică, iar numele capitolelor „Începutul” și „Sfârșitul”
sugerează momentul desfășurării acțiunii. Incipitul și finalul evidențiază aspectul de „corp – sferoid” al
romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social și economic, dar și cultural.

Structural, romanul “Ion” este alcatuit din doua parti: “Glasul pamantului” si ”Glasul iubirii”, titlurile celor doua
prejudicii pe care Ion incearca sa le amelioreze. Prima parte este alcatuita din sase capitole, in timp ce partea a
II-a este alcatuita din sapte capitole. Dand expresie unui principiu al simetriei, titlurile capitolului primei parti
fac trimitere la “Glasul iubirii”, iar cele ale partii secunde fac trimitere la “Glasul pamantului
 Rebreanu isi organizeaza romanul pe doua planuri narative: primul plan urmareste evolutia personajului
principal, planul secund urmareste istoria familiei Herdelea. Cele doua planuri sunt reflectate in discurs prin
alternanta.

Spatiul actiunii este fictiv, geografia satului Pripas fiind minutios proiectata, iar durata actiunii este de
aproximativ doi ani (primele doua zile ocupa un sfert din intinderea discursului).

Spatiul se dezvolta gradat, cel care orienteaza camera si care permite aceasta desfasurare a spatiului
fiind Titu Herdelea: sunt cuprinse mai intai localitatile invecinate, apoi satul in care Titu va lucra ca ajutor de
notar si in cele din urma calatoria lui Titu catre Romania, traversand o parte insemnata a Ardealului. Ca urmare,
Titu Herdelea are rolul unui agent naratorial. Perspectiva naratoriala a romanului este una obiectiva, relatarea
evenimentelor se face la persoana a III-a, narator omniscient nu se implica afectiv in relatarea evenimentelor si
incearca sa informeze cronologic si documentar cititorul.

Inlaturat din fruntea flacailor din sat, Ion constata ca isi poate capata respectul cuvenit daca devine
proprietar funciar. Astfel, el decide sa se casatoreasca cu Ana, deoarece tatal ei, Vasile Baciu, este unul dintre cei
mai importanti detinatori de pamant din sat. Asadar, Ion Glanetasu este dispus sa renunte la fata pe care o iubea,
Florica, pentru a se casatori cu Ana, motivul fiind strict material. Scena in care Ion o atrage pe Ana sub umbra
unui nuc atrage atentia cititorului asupra adevaratelor interese ale lui Ion si modul viclean in care acesta reuseste
sa o seduca pe Ana, dovada fiind sentimentele ambigue fata de aceasta: “Nu-i fusese draga Ana si nici acuma nu-
si dadea bine seama daca ii este draga”. Ramasa insarcinata, Ana se va casatori in cele din urma cu Ion si va
deveni astfel sotie si mama. Nepasarea lui Ion o va face pe aceasta sa-si curme zilele, fiind urmata si de copilul
facut cu Ion (decedat din cauza conditiilor nesanatoase in care mama lui Ion, Zenobia, il creste). Intr-un final,
Ion decide sa se reintoarca la Florica, casatorita acum cu fostul sau adversar, George Bulbuc, care il va ucide in
cele din urma pe Ion. O alta scena plina de semnificatii a romanului este cea in care Ion saruta pamantul “ca pe o
ibovnica”. Aceasta secveta demonstreaza inca o data faptul ca prioritatea principala a personajului eponim este
sa capete proprietati funciare care sa-i aduca autoritatea pe care o considera cuvenita intre localnici.

Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care statutul social al omului este
stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece
el nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din cauza lipsei de avere. Conflictul de natură
exterioară îl reprezintă eterna neînțelegere pe plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă
între Ion Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar un pretext neglijabil
al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se manifestă interior prin dificultatea pe care protagonistul o are
în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul pământului și glasul iubirii. La un
moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același glas, iar această polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.

Prin opera Ion, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și mai exact, a personajului a cărui
obsesie pentru avere și pământ a atins extremul, arătând că pentru el bogăția este mai importantă decât valorile și
demnitatea.

Ion – Construcția unui personaj

Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie viața rurală din perioada interbelică și,
totodată, veșnicul conflict între clasele sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.

Ion – protagonistul operei – este un punct de reper pentru literatura română, întrucât prin intermediul său este
descrisă viața din mediul rural de la începutul secolului al XX-lea.
Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru pământ izvorând din
convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă
: „sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de
schimbare a statutului, indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi
semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce alimentează obsesia
protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se transformă, devenind un om înstărit cu o avuție
impresionantă, însă acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul
vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei.

Statutul psihologic al personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul operei, acesta se modifică treptat.
Mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de
orice alt sentiment: acesta renunțând la iubirea pentru Florica în favoarea oportunității de a-și mări averea „Și
pentru o muiere să rămân o viață calic?”. Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia pământurilor lui Vasile Baciu îl
face pe Ion să fie mai încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Ulterior, realizează că fericirea sufletească nu
constă în lucruri materiale, ci în liniștea și împlinirea pe care o resimte în momentul în care este cu persoana
iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu e al tău?”. Marcat de un conflict interior între
glasul iubirii și glasul pământului, dilemele eroului se soluționează prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un
personaj profund realist cu o psihologie bine individualizată.

Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Orgoliul protagonistului reiese din replica sa față
de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este caracterizat atât de hărnicie, care reiese din faptul că „ îi plăcea
să muncească și respectea toate orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale
dimineții”, ambiție – atitudinea față de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă scopul și
inteligența nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a se îmbogăți.

Trăsătura dominantă a lui Ion este dragostea sa față de pământ, marcat fiind de un puternic simț al proprietății
„glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului o chemare, copleșindu-l”.

Aceasta este conturată cel mai clar în secvența intrării cu plugul pe lotul lui Simion Lungu. Frustrarea lui Ion –
aceea de a se fi născut într-o familie săracă îl face să intre cu plugul în pământul vecinului său. Acest gest este
născut din dorința acestuia de a recupera pământul pierdut de părinții săi în timp: „Măcar o brazdă să-mi iau
înapoi din pământul meu”. Monologul este dublat de notația naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinței sale
„cu obrajii aprinși de o poftă nestăpânită”.

Secvența sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de asemenea, un moment ce evidențiază tema
operei. Aceasta ilustrează relația specială dintre protagonist și pământ, pe care îl sărută ca pe o „ibovnică” și de
care se simte atras ca de brațele unei iubiri pătimașe. Gestul său se naște involuntar datorită intensității trăirilor
sale și îi subliniază idolatria față de pământ, îi justifică patima, respectiv sugerează că pământul este privit
erotizat.

Personajul este caracterizat prin mai multe mijloace, construind un personaj amplu cu numeroase trăsături.
Tehnica pluriperspectivismului (părerea altor personaje) reprezintă unul dintre mijloacele directe de
caracterizare. Astfel, domnul Herdelea evidențiază calitățile țăranului: „e băiat cumsecade, harnic și isteț”. În
contrast, Belciug pune accentul pe latura lui, pune accentul pe latura lui negativă „ești un bătăuș și un om de
nimic”. Faptele, gesturile, atitudinile și limbajul reliefează în mod indirect agresivitatea acestuia, impunându-și
voința prin forță. În Duminica horei, jignit fiind de Vasile Baciu, Ion reacționează potrivit firii sale impulsive,
violente, fapt ce reiese din secvența „îi clocotea sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget ca
să-l poată apoi sfârteca în bucățele”.

Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care statutul social al omului este
stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece
el nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din cauza lipsei de avere. Conflictul de natură
exterioară îl reprezintă eterna neînțelegere pe plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă
între Ion Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar un pretext neglijabil
al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se manifestă interior prin dificultatea pe care protagonistul o are
în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul pământului și glasul iubirii. La un
moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același glas, iar această polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.

Prin opera Ion, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și mai exact, a personajului a cărui
obsesie pentru avere și pământ a atins extremul, arătând că pentru el bogăția este mai importantă decât valorile și
demnitatea, făcând din Ion un personaj memorabil, reprezentativ literaturii române.

Ion – Relația dintre personaje – Ion și Ana

Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie viața rurală din perioada interbelică și,
totodată, veșnicul conflict dintre clasele sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități
materiale.

Ion, protagonistul operei este un punct de reper pentru literatura română, întrucât prin intermediul său este
descrisă viața în mediul rural de la începutul secolului al XX-lea.

Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru pământ izvorând din
convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă
: „sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de
schimbare a statutului, indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi
semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce alimentează obsesia
protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se transformă, devenind un om înstărit cu o avuție
impresionantă, însă acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul
vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei. Statutul psihologic al personajului îi redă modul de
gândire. Pe parcursul operei, acesta se modifică treptat. Mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea
dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de orice alt sentiment: acesta renunțând la iubirea
pentru Florica, în favoarea oportunității de a-și mări averea „Și pentru o muiere să rămân o viață calic?”.
Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia pământurilor lui Vasile Baciu îl face pe Ion să fie mai încrezător în sine
„semeț și cu nasul pe sus”. Ulterior, realizează că fericirea sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniștea
și împlinirea pe care o resimte în momentul în care este cu persoana iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine
ți-e drag pe lume nu e al tău?”.

Marcat de un conflict interior între glasul iubirii și glasul pământului, dilemele eroului se soluționează prin
moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj profund realist cu o psihologie bine individualizată. Statutul
moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Orgoliul protagonistului reiese din replica sa față de
Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este caracterizat atât de hărnicie, care reiese din faptul că „ îi plăcea să
muncească și respectea toate orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”.
Ambiție – atitudinea față de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă scopul, și inteligență
nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a se îmbogăți.

Pe de altă parte, Ana reprezintă, din punctul de vedere al statutului social, imaginea unei fete bogate de la țară,
fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate. Ulterior, ea refuză căsătoria cu un tânăr bogat și alege cu
sufletul, devenind soția protagonistului. Acest lucru îi schimbă radical destinul. În plan psihologic, Ana se
remarcă printr-un mod de abordare extrem de naiv, specific unei fete fără experiență de viață, crezând în vorbele
de dragoste ale lui Ion, însă lipsa sa ulterioară de afecțiune, în contrast cu sacrificiile făcute de ea pentru această
căsătorie o conduc la decădere. Din punct de vedere moral, Ana este caracterizată de bunătate și de un calm dus
la extrem. Ea nu se arată a fi o fire conflictuală, ci încearcă să evite orice altercație posibilă. Atitudinea și
gesturile sale, cauzate de o copilărie nefericită „a crescut singură, lipsită de dragoste părintească
mângâietoare…sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă și adâncă”, sugerează o lipsă flagrantă de personalitate.

Cele două personaje sunt victime ale unor destine iminente, manipulați de două dorințe diferite : Ion de dorința
de a obține pământ, iar Ana de dorința de a obține afecțiune.

O primă secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje o reprezintă scena horei de duminică
din debutul romanului, în care Ion își manifestă interestul față de Ana prin gesturi tandre „Ion strânse la piept pe
Ana, cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”. Profunzimea gesturilor bărbatului este consolidată și de
momentul lui de sinceritate, în care îi mărturisește fetei „Anuțo, mult aleanu-i în inima mea”. Chiar dacă nu are
sentimente sincere pentru Ana, Ion este hotărât să o cucerească pentru a ajunge la averea ei. Această scenă
evidențiază foarte clar diferența de statut psihologic dintre cei doi.

O altă secvență relevantă pentru relația dintre Ion și Ana este scena în care Ion se întoarce nervos de la socrul său
din cauza faptului că nu a obținut pământurile dorite. Pentru a se descărca de frustrări, Ion devine agresiv și
violent cu Ana „O lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng”. Această
ieșire extremă contrastează foarte puternic cu dragostea pe care și-o imagina Ana, și o conduce la decădere
morală și psihologică. Situația se degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind relația dintre cei doi
într-un punct critic, în care Ana, nemaifăcând față disperării, își ia viața.

Personajele sunt caracterizate prin mai multe mijloace, construind un personaj amplu cu numeroase trăsături.
Tehnica pluriperspectivismului (părerea altor personaje) reprezintă unul dintre mijloacele directe de
caracterizare. Astfel, domnul Herdelea evidențiază calitățile țăranului: „e băiat cumsecade, harnic și isteț”. În
contrast, Belciug pune accentul pe latura lui pune accentul pe latura lui negativă „ești un bătăuș și un om de
nimic”. Faptele, gesturile, atitudinile și limbajul reliefează în mod indirect agresivitatea acestuia, impunându-și
voința prin forță. În duminica horei, jignit fiind de Vasile Baciu, Ion reacționează potrivit firii sale impulsive,
violente, fapt ce reiese din secvența „îi clocotea sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget ca
să-l poată apoi sfârteca în bucățele”. Ana este caracterizată ca fiind gingașă, delicată „Buzele ei subțiri… dinții
cu strungarete, albi ca laptele și gingiile trandafirii de pe deasupra”. Ion o caracterizează direct, subliniind faptul
că este dezagreabilă : „Fata aceasta uscată cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii” ;
„cât e de slăbuță și urâțică”.

Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care statutul social al omului este
stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece
el nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din cauza lipsei de avere. Conflictul de natură
exterioară reprezintă eterna neînțelegere pe plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă
între Ion Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar un pretext neglijabil
al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se manifestă interior prin dificultatea pe care protagonistul o are
în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul pământului și glasul iubirii. La un
moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același glas, iar această polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.

Autorul reușește în romanul Ion să redea remarcabila mentalitate a oamenilor din mediul rural al secolului XX,
conturată prin relația dintre Ana și Ion, care debutează și se sfârșește din același motiv: obsesia celui din urmă de
a se îmbogăți, aceasta determinându-l să renunțe la orice scrupule în vederea reușitei.