Ion: Temă și viziune

de Liviu Rebreanu

Romanul este o specie a genului epic, în proză, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe
planuri narative, cu un număr mare de personaje, individualizate în conflicte puternice.
Primul roman publicat de Liviu Rebreanu în 1920, „Ion” este un roman realist de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de
Eugen Lovinescu ”Cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, ”Ion” înfățișează
universul rural în mod realist , fără idilizarea din proza sămănătoristă.
Realismul este un curent literar care apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, ca o
reacție împotriva romantismului, împotriva tendinței de evadare din real a romanticilor,
promovând în operele literare o viziune asupra vieții cât mai aproape de realitate.
Caracterul realist social al acestui roman interbelic este conferit atât prin tematica lui socială,
prin caracterul monografic, cât și prin verosimilitatea și veridicitatea, respectate ca principii
de reflectare artistică a realității, prin consumarea unor personaje reprezentative pentru
anumite categorii sociale, surprinse în relație cu mediul în care trăiesc, prin tehnica detaliului
semnificativ și prin stilul sobru impersonal.
Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea diverselor aspecte ale lumii rurale,
obiceiuri și tradiții în legătură cu evenimente marcate din viața omului, precum nașterea,
nunta, înmormântarea, marile sărbători religioase, cum ar fi Crăciunul, Bobotează sau
sărbători ale comunității rurale, precum sfințirea bisericii sau participarea la hora duminicală
cu prilej de întâlnire între categoriile sociale. Diverse relațiile sociale sunt condiționate de
stratificarea socială după criteriul eonomic, săraci și bogați. Relațiile de familie și relațiile cu
autoritățile maghiare sunt percepute diferit de categoria țărănimii în comparație cu cea a
intelectualilor, importanța instituțiilor precum școala și biserica în viața satului, omul simplu
se raportează la preot și la învățător ca la niște instanțe moralizatoare de a căror sfat trebuie să
țină cont.
Prezentarea veridică și verosimilă a realității din jurnalul de creație al autorului ne confirmă
ca la baza romanului se găsesc evenimente reale, valorificate ca petext epic pentru a amplifica
subiectul pe baza puterii de transfigurare artistică dată de imaginația autorului. Astfel, țin de
datele realității autentice și scena țăranului care sărută pământul, povestea fetei bogate care
păcătuiește cu un flăcău sărac și leneș și discuția cu Ion al Glanetașului, flăcăul harnic dar
foarte sărac care devine prototipul personajului Ion, iar de universul stric ficțional, povestea
Florică, a familia Herdelea a realităților conflictuale dintre Ion și George, Ion și Simion
Lungu, prezentă fapte credibile înlănțuite cauzal și temporal ca într-un proces logic al
derulării lor. Așadar reprezentarea veridică a vieții românilor transilvăneni în contextul
stăpânirii austro-ungare permite surprinderea unor realități sociale naționale istorice, de la
sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea.
Tema principală a romanului este de nivel social, condiția tăranului raportată la problema
pămantului. Prin plasarea întâmplărilor într-un mediu rural, în care nivelul economic depindea
în mare parte de posesia pămantului, ni se relevă dezumanizarea în manieră obsesivă a
protagonistului către dorința de îmbogățire.
O scenă reprezentativă temei romanului o întâlnim în al doilea capitol, intitulat ,,
Zvârcolirea”, care evidentiază în primul rând atitudinea lui Ion față de pământul pe care nu îl
are dar, a cărui forță, chemare și întindere îl copleșește anunțând direcția în care va evolua
destinul personajului în prima parte a romanului ,,glasul pământului” pătrundea năvalnic în
sufletul bărbatului ca o chemare, copleșindu-l. Nu întâmplător forțat stihială e surprinsă prin
apelul la personificare pământul „părea că respiră și trăiește ... toate zumzăiau, șoșoiau,
vorbind un grai aspru”, zgomotele naturii îi întăresc protagonistului un sentiment de umilință
și de înfricoșare car,e cumulează cu o exclamație plină de uimire „Cât pământ ,Doamne!”,
anticipativă pentru dorința care se va transforma în lăcomie obsesivă de a avea cât mai multe
pământ. Scena surprinde relația protagonistului cu pământul. Așa că acesta este prezentat în
zorii zilei trecând pe lângă fostele bucăți de pământ pe care le deținea și admirându-le într-un
mod excepțional formând o pasiune pentru acesta văzându-l mai mult decât un simplu obiect
al muncii.
O altă scenă reprezentativă este cea a sărutării pământului din capitolul nouaă, intitulat
”Sărutarea”. Naratorul prezintă reacția lui Ion atunci când acesta devine stăpân al tuturor
pământurilor, „Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe
niște ibovnice credincioase…”. Instinctul de posesiune și lăcomia sunt accentuate în secvența
în care sărută pământul: „îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma”. Simte o mândrie
de stăpân și are impresia că domnește peste întreg cuprinsul. Scena sărutării pământului este o
prefigurare a morții lui Ion. Lutul apare ca niște mănuși de doliu, buzele i se lipesc de pământ,
trupul este negru, picioarele erau în pământ, grele, iar pământul era rece. În final, își găsește
moartea fiind ucis cu sapa, instrumentul de lucru al pământului. Secvența evidențiază viziunea
realistă a autorului, conform căreia lipsa pământului în lumea satului este echivalentă cu lipsa
demnității umane, însă a easta este contaminată cu influența naturalistă deoarece, autorul
surprinde cum patima personajului se manifestă ca o stare patologică ,, poftă sălbatecă”,
„ simți plăcere înfricoșată”, „ sudoare caldă de patimă”, iar senzatiile sunt descrise ca trăiri
organice ,, îi aprindea sângele”, „ sorbi mirosul”, „ dulceața amară a pămantului”.
Ilustrative pentru viziunea realistă asupra temei sunt conceptele de structură și de compozitie
precum titlul, relația incipit-final, prezenta conflictelor, central, exterior, interior și tragic.
Incipitul este caracterizat prin detalii geografice care au dat veridicitate romanului. Prin
descrierea caselor este realizată și o ierarhie a sătenilor in sat, felul în care erau prezentate ne
relevă nivelul de avutie al proprietarilor. Destinul tragic al personajului este prevestsit de
crucea strambă și ruginită de la marginea drumului, intruchipându-L pe Hristos făcut din
tinichea. Sfârșitul este închis, punând punct acțiunii. După moartea și înmormântarea lui Ion
este prezentat drumul, care simbolizează legatura dintre dintre realitate și ficțiune, fiind o cale
de acces, dar în același timp și una de sfârșit. Familia Herdelea pleacă pe același drum
prezentat la începutul romanului, astfel se formează un ciclu închis. Ultima scenă a romanului
are in prin plan aceeași horă, aproape de înserat, de care se despart abătuți Herdelenii, urcând
într-o trăsură care se face auzită prin ritmul roților, autorul uitând alte detalii. Satul rămâne în
urmă, parcă neschimbat, iar timpul nepăsător șterge toate erorile vieții.
Conflictul tragic se consumă între om ca ființă limitată și pământul perceput ca o forță a
naturii care îl copleșește pe protagonist. Orbit de dorința pătimașă de a avea, Ion confundă
sentimentele sale pentru Florica cu aceeași patimă și lăcomie pentru pămân. De aceea, când
află că Florica se mărită, nu își poate înfrunta frustrarea, simțind că George iar fi furat „cea
mai mare și mai bună delniță de pământ”. Deși în scena cheie a romanului, Ion își exprimă
prin sărutarea pământului fericirea de a avea, el nu este un învingător ci un învins, în
confruntarea cu pământul stihie comparat cu un uriaș.
Conflictul principal care stă la baza temei romanului îl are orim plan pe Ion, acesta purtând o
luptă cu sine, încercând să își găsească un scop în viață fiind pus în situația de a alege între
pământ și iubire, ajungând să dezvolte o patimă pentru obiectul muncii. Acest conflict interior
a protagonistului ia sfârșit în momentul în care el capătă în sfârșit pământul lui Vasile Baciu
atingându-și unicul scop al vieții.
Conflictul care generează acțiunea este realizat între Ion și Vasile Baciu, tatăl Anei, om bogat
al satului, care nu voia sub nicio formă să își dea fata acestui sărăntoc, căci după o veche
înțelegere de a familiei, George Bulbuc trebuia să îi fie ginere. Astfel, declanșându-se
conflictul exterior dintre cei doi. Pe de altă parte pe parcursul romanului ni se mai prezintă
conflictul exterior dintre Ion și Simion Lungu care este cauzat de furtul unei brazde de-a lui
Simion, iar la îndemnul preotului, acesta îl da în judecată pe Ion. Rezolvarea conflictului este
generată de înțelegerea bărbatului și îl iartă pe Ion. Un conflict exterior putem identifica între
George Bulbuc și Ion acesta fiind de natură socială Ion reprezentând sărăntocul iar Bulbuc,
bogătanul.
În concluzie, viziunea despre lume este cea a unui scriitor realist, care are în prim plan
viața satului ardelenesc din sec al XIX-lea și care prin procesul de dezumanizare al
personajului principal, arată că viața satului funcționează după legi nescrise și lipsa pămâtului
este echivalentă cu lipsa demnității umane.