Floare albastră

de Mihai Eminescu

1. Tema si viziune

Poemul” Floare albastra “ a fost scris in anul 1872 si a fost publicat in

revista  Convorbiri literare  in anul 1873. Dezvoltare a unui motiv poetic
European intr-o viziune lirica proprie “Floare albastra” poate fi o poezie-nucleu a
romantismului eminescian.

Romantismul este o orientare ideologica, artistica si literara care a aparut in prima

jumatate a secolului al XIX-lea initial in Germania si Anglia, de unde s-a raspandit
in tot spatiul cultural european si chiar in America. Romantismul a aparut ca o
reactie impotriva rigorilor impuse de clasicism, pe fondul revolutiilor burghezo-
democratice si a luptei pentru emancipare nationala si sociala .

Un prim argument ce sustine incadrarea in romantism este tema poeziei care este
reprezentata de iubirea absoluta imbinata cu tema naturii si a omului de geniu
deoarece natura vibreaza la starile sufletesti ale eului liric. Ideea poetica este redata
prin doua principia: principiul femenitati, al iubirii prin sentiment si principiul
masculinitatii, al iubirii prin gandire, al trairii prin cunoastere. Totodata se remarca
supratema timpului. Esenta romantic este evidentiata prin relatia geniului si a finite
efemere si tonalitatea Trista care vine odata cu incompatibilitatea dintre cei doi.
Vocea masculine se face auzita prin dorinta profunda pentru cunoasterea absoluta,
pe cand vocea feminina tinde spre cunoasterea terestra, ceea ce contureaza
contrastul dintre cei doi.
Un alt argument este sustinut de prezenta antitezelor. Cea mai evidentiata antiteza
este cea dintre cadrul subiectiv si cel obiectiv, dintre vocea feminine si cea
masculine. Compozitia semantica este realizata prin alternarea celor doua planuri,
cel al poetului sic el al iubitei, planul care reprezinta doua moduri de existent si de
cunoastere, cea a cunoasterii abstracte, infinite, respectiv, cea a concretului,
terestrului.

Doua secvente relevante pentru temele anterior mentionate sunt: ”Stanca sta sa se
pravale/ in prapastia mareata” pentru tema naturii ce evidentiaza esenta
imprevizibilului capturata intr-un moment de suspans al relatiei lor. Se remarca
puterea de metamorfozare a iubirii prin care reiese un dezechilibru dintre cei doi in
planul naturii salbatice. Stanca ce sta sa cada reprezinta o amenintare a despartirii
si un dezechilibru natural si emotional.

A doua secventa “Ne-om da sarutari pe cale/ dulci ca florile ascunse” reprezinta

tema iubirii prin motivul sarutului si al florii. Se remarca o iubire secreta, protejata
de lumea exterioara. Sentimentele ascunse sunt mult mai profunde si se manifesta
mai intes cand sunt exteriorizate. Fiinta efemera se metamorfozeaza prin floarea
albastra, fiind un simbol al fericirii si al puritatii. Uttilizarea verbelor la timpul
viitor sugereaza dorinta de implinire a iubirii, a visului.

Titlul poeziei este motivul central, laitmotivul operei si semnifica aspiratia eului
liric spre perfectiune, spre o iubire ideala, absoluta, dar totodata, sugereaza si
imposibilitatea implinirii sentimentului care cauzeaza tristate pentru poet.

Structural, poezia este alcatuita din 4 secvente lirica construite simetric: doua
monologuri adresate iubitei si doua monologuri meditative ale eului liric.