Sunteți pe pagina 1din 2

Romantismul in floare albastra

Romantismul este un curent literar initiat dupa Revolutia Franceza din anul 1789
in marile culturi occidentale ale Europei. In literatura romana, romantismul a
aparut odata cu scriitorii generatiei pasoptiste. Articolul program publicat in dacia
literara (1840) intitulat introductie si scris de M. Kogalniceanu aduce in prim
plan ideologia literara romantica. Prin creatia lui Mihai Eminescu romantismul se
va prelungi si in a doua jumatate a secolului 19.
Ca trasaturi, romantismul s-a manifestat ca o reactie impotriva ratiunii promovata
de clasicism, promoveaza in plan artistic imbinarea genurilor, a speciilor si a
stilurilor, utilizarea antitezei, dorinta de evadare din realitate in lumea visului,
evoca sentimente ale istoriei nationale, considera folclorul ca o importanta sursa
de inspiratie, afirmarea personajului ca individualitate expeptionala aflata in
imprejurari exceptionale.
Poezia Floare albastra de Mihai Eminescu dateaza din perioada studiilor la Viena
si Berlin fiind publicata in revista convorbiri literare in anul 1873.
Tema poeziei este iubirea aflata in corelatie cu tema naturii, ilustrandu-se
ipostaza iubirii paradisiace, iubirii pure.
Textul poetic se incadreaza in specia literara idila, prezentand viata si iubirea intrun cadru rustic. Trairile interioare sunt in permanenta in concordanta cu tablourile
de natura descrise printr-un limbaj expresiv, ceea ce ii confera poeziei un
caracter de pastel.
Titlul poeziei contine un motiv de circulatie europeana fiind intalnit la romanticul
german Novalis. In limbajul acestuia Floare albastra ilustreaza nostalgia iubirii
intr-o lume ideala care preceda moartea. Acelasi motiv este intalnit si in lirica lui
Leopardi, fiind identificat cu frumusetea si puritatea idealului de iubire.
In creatia eminesciana, simbolul Florii albastre dobandeste o valoare
polisemantica: aspiratie spre fericire prin iubire, nostalgie a iubirii ca simbol al
vietii, opozitie intre lumea calda efemer-terestra si lumea rece a ideilor, a
cunoasterii absolute. In lirica lui Eminescu, albastru este culoarea infinitului, a
marilor departari, a idealului, iar floarea simbolizeaza viata, gingasia,
frumusetea, insusiri atribuite fiintei iubite.
Poezia se structureaza in jurul a doua idei: ideea cunoasterii infinit, absoluta,
cuprinsa in primele 3 strofe si ideea cunoasterii terestre cuprinsa in strofele 5-13.
Cele doua ipostaze sunt despartite in strofa 4.
Structural, poezia este alcatuita din 14 catrene, organizate in 4 secvente lirice:
reprosul adresat de prezenta feminina, cugetarea eului liric, invitatia la iubire
initiata de fiinta iubita si meditatia finala a eului liric.
Poezia ilustreaza doua planuri in conturatea carora este utilizat lirismul mastilor:
indargostitul este omul de geniu care apartine sferelor inalte ale cunoasterii
absolute, iar iubita, prezenta feminina intruchipeaza planul uman-terestru, lumea

comuna. Incompatibilitatea deintre cele doua planuri este o sursa de nelinisti


sufletesti.

In opinia mea, acolo unde dragostea este una fericita, implinita, cadrul natural
este luminos, feeric si de basm, astfel, eul liric traieste sentimente nobile de
iubire paradisiaca. Natura apare ca un paradis teresru in care cupul aluneca in
somn, in vis.