LICEUL TEORETIC „GUSTAV GŰNDISCH” CISNĂDIE PROF.

CIUCĂ OLIMPIA
ARIA CURRICULARĂ LIMBĂ ŞI COMUNICARE CLASA a XI-a A
ANUL ŞCOLAR 2020-2021
Fișă de studiu

Mihai Eminescu Floare albastră

Romantismul – definiție și trăsături. Reprezentanți ai romantismului

Romantismul este curentul literar care a atins apogeul în literatura română în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Primele manifestări au apărut în zona care va fi mai târziu
Germania și în Anglia.
Spre deosebire de alte curente literare, romantismul s-a manifestat în diferite forme și a
marcat în special literatura și muzica. Mai târziu, când curentul a ajuns în școli, au început să
apară critici împotriva idealizării realității, iar din această cauză a apărut mișcarea care va da
naștere realismului.
Romantismul literar
Curentul literar s-a manifestat în paralel cu romantismul artelor plastice și cu cel
muzical, iar migrația influențelor impuse de curent a determinat coexistența sa alături de alte
curente, spre exemplu parnasianismul.
Trăsăturile generale ale romantismului
 Sunt introduse noi categorii estetice precum: sublimul, grotescul, macabrul, fantasticul;
 Se cultivă stări precum: sensibilitatea, imaginaţia, originalitatea, fantezia, misterul;
 Evadarea din realitate se face prin vis ori somn (mitul oniric) într-un cadru nocturn sau
exotic;
 Promovează inspiraţia din tradiţie, folclor, trecutul istoric al neamului, ceea ce imprimă
curentului un caracter național patriotic;
 Acordă o deosebită importanţă sentimentelor omeneşti, în special iubirii, trăirile interioare
sunt armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare. Personajele romantice nu sunt dominate de
raţiune, ci de imaginaţie şi trăiri intense;
 Defineşte timpul şi spaţiul ca fiind nemărginite, ca proiectare subiectivă a spiritului uman;
Caracteristicile literaturii romantice
 Prezența eului liric în textele literare;
 Libertate în creație și absența oricăror reguli ori constrângeri;
 Îmbogățirea limbajului poetic; Întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, în special al
Evului Mediu și goticii;
 Exprimarea specificului național în literatură;
 Descoperirea folclorului național;
 Opere care au loc în peisaje, culturi, țări exotice;
 Aspirația spre absolut;
 Tendința de a prezenta istoria într-o lumină ideologizată;
 Apar culegerile de basme și folclor național;
 Teme romantice precum: viața, iubirea, libertatea, exotismul sau moartea.
Reprezentanți ai romantismului românesc
Mihai Eminescu – Opere: „Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Scrisoarea II”, „Scrisoarea III”,
„Floare Albastră”, „Făt-frumos din lacrimă”, „Epigonii”, „Glossă”, „Sărmanul Dionis”,
„Dorință”, „Geniu pustiu”, „Lacul”, „Memento Mori”, „Odă în metru antic”, etc.
Vasile Alecsandri; Grigore Alexandrescu; Costache Negruzzi; Mihail Kogălniceanu;
Dimitrie Bolintineanu; George Coșbuc; Octavian Goga; Alexandru Macedonski; Barbu
Ștefănescu Delavrancea; Ion Heliade Rădulescu; Alecu Russo; Gheorghe Asachi.
ÎNCADRARE
Mihai Eminescu (1850-1889) s-a întrupat din marea primordială a geniului romanesc,
așa cum Luceafărul s-a ridicat din Edde; și-a trăit ,,clipa cea repede" într-un zbor uluitor
deasupra lumii și a veacului care i-a fost hărăzit; iar atunci când a ajuns la capătul vremii sale
ca om, s-a contopit cu vecia și a devenit mit.
"Nu mă-ncântați nici cu clasici,
Nici cu stil curat și antic,[...]
Eu rămân ce-am fost: romantic."
Poemul Floare albastră se încadrează în estetica literară a romantismului prin viziunea
romantică dată de titlu, prin teme, motive, atitudinea poetică sau asocierea de specii, fiind
publicată la 1 septembrie 1873 în revista „Convorbiri literare”, aparţinând etapei de tinereţe a
creaţiei eminesciene. Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului romanesc și
ultimul mare poet romantic european (în linie cronologică), integrat seriei de scriitori care au
dat strălucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Puskin, Lamartine și alții, în opera sa,
se întâlnesc teme, motive și atitudini romantice care țin de marea literatură a lumii.
Romantismul a fost un curent literar și artistic, apărut în Europa apuseana, în ultimii
ani ai secolului al XVIII-lea și cristalizat în secolul al XIX-lea ca o vocație a absolutului, a
perfectului, a idealului. Estetica romantismului se bazează pe mai multe norme printre care
pot fi menționate: înlocuirea rațiunii cu ardoarea sentimentelor, valorificarea miturilor,
istoriei, visului, fantasticului, predilecția pentru confesiune. Evenimentele neobișnuite, eroii,
succesiunea epocilor (înflorirea și decăderea lor), peisajele nocturne sau fantastice instituie tot
atâtea surse de inspirație ale romanticilor. Autorul poeziei, romanticul, este hipersensibil și
melancolic, dar își definește scrierea printr-o beție a sentimentelor. Romantismul apare în
literatura germană, iar mișcarea Sturm und Drang (literal, Furtună și imbold) este considerată
a fi precursoarea romantismului la Goethe, în literatura franceză apare la Alexandre Dumas,
Victor Hugo sau Stendhal, în literatura engleză la Byron și surorile Emily și Charlotte Bronte,
iar în literatura rusă la Pușkin.
Romanticul literaturii române include eul liric la nivel textual, sporind subiectivitatea
trăirilor, exprimă puternic specificul național, sporind folclorul și versificând basmul, dar
introduce noi categorii estetice precum sublimul, meditația filosofică, minimalizând rațiunea.
Eminescu promovează un romantism înalt care urmează celui impur de tip Bidermeier al
scriitorilor pațoptiști - romantici Grigore Alexandrescu; Costache Negruzzi; Mihail
Kogălniceanu; Dimitrie Bolintineanu și care se continuă cu prelungiri ale romantismului prin
opera lui G. Coșbuc
Ca specie literară, „Floare albastră” este un poem filosofic prin meditația pe tema
iubirii, o eglogă prin surprinderea idilei cu dialog, sau o elegie prin sentimentul trist surprins
prin nerealizarea iubirii ideale.
Din punct de vedere al instanţelor comunicării, textul este organizat sub forma unui
lirism subiectiv de măşti, eul liric împrumutând două ipostaze cea feminină şi cea masculină.

ELEMENTE DE CONȚINUT ȘI STRUCTURĂ

Titlul este și o metaforă simbol, un motiv romantic al aspiraţiei către idealul de

fericire, de iubire pură. În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se
metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima eroului, ilustrând tendinţa
spre infinit. Motivul florii albastre apare și la Leopardi, sub forma voinţei lirice de naufragiere
în infinit. La Eminescu floarea albastră reprezintă voința, dar și nostalgia nesfârșitului sau
femeia ideală; de asemenea, albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării și ale cerului, a
idealului; iar floarea poate fi viaţa, ființa păstrătoare de dorințe dezvăluite cu vrajă.
 Tema poemului este romantică, ipostaza iubirii paradisiace desfăşurată într-un cadru
natural feeric, având ca temă asociată condiţia geniului, teme construite pe motive precum
floare albastră, gură, motive astrale: stele, nori, soare, boltă, lună; sau terestre: codru, stâncă,
vale, pădure; ori motive vegetale precum verdeaţă, trestie, romaniţă.

La nivel compoziţional, cele 15 strofe se organizează în jurul unor serii de opoziţii

precum: eternitate, moarte/temporalitate, viaţă; masculin/feminin, detaşare apolinică/trăire
dionisiacă, abstract/concret, vis/realitate – alcătuind patru secvenţe lirice.
La nivel structural, poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca
întindere și cu pondere inversată în accentuarea ideii de bază, două moduri de viaţă, de
existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii. Astfel, lumea abstracţiei, a cunoaşterii absolute, infinite
are oponentă lumea iubirii concrete, a cunoaşterii terestre. Celor două lumi li se asociază două
ipostaze umane: masculin-feminin, corespondându-le şi două ipostaze spirituale geniul-
făptura terestră. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire. Bărbatul este
un contemplativ, sedus de dulceața jocului inocent, dar încrâncenat să atingă absolutul,
preocupat, într-un ceas când putea să cunoască fericirea, de altceva, mai înalt și mai înţelept,
după cum reiese din îngăduința sa față de prea plinul pasional al fetei: „Eu am râs, n-am zis
nimica”.

SECVENȚE LIRICE

Prima secvenţă, identificată în strofele I-III, înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea
lui, având forma unui monolog liric al fetei constituind, în prima parte un reproș, și apoi, în
partea următoare, o provocare inocentă ca un act de seducție, alternând propoziţii
afirmative/negative, propoziţii interogative/exclamative. Reproșul, realizat prin adverbul
„iar”, este expresia intuiției feminine, care simte în diversitatea preocupărilor abstracte ale
bărbatului pericolul înstrăinării. Iubirea sinceră a fetei este evidenţiată de două apelative
dispuse simetric „sufletul vieţii mele” şi „iubite”. Portretul omului de geniu este dominat de
aspiraţia spre cunoaşterea absolută sugerată de metafora „râuri în soare / Grămădești-n a ta
gândire”, însă izolarea sa impusă îl conduce spre infinit, definit prin misterul genezei
„întunecata mare” şi universul de cultură „câmpiile Asire”, pe când creaţia umană este
proiectată cosmic „Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare” toate ducând spre
imposibilitatea fericirii terestre. Reproşul final „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”
cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră.
A doua secvenţă poetică, strofa a IV-a, constituie meditaţia bărbatului, asupra
sensului profund al unei iubiri rememorate, marcată puternic de subiectivitate prin pronume
personal de persoana I „eu”, forme verbale de persoana I „am râs”, „n-am zis”, dublate de
adresarea directă realizată prin intermediul interjecţiei Ah!”. Starea de spirit a ipostazei
masculine este ilustrată de „Eu am râs, n-am zis nimica”, întărită de folosirea verbelor la
trecut „Ah! ea spuse adevărul;”.
A treia secvenţă conţine strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o chemare la
iubire în lumea ei, în plan terestru „– Hai în codrul cu verdeață” Refacerea cuplului adamic –
iubirea paradisiacă – necesită un spaţiu protector, un paradis terestru şi un timp sacru. Cadrul
natural se realizează prin motive romantice frecvente în erotica eminesciană precum codrul,
izvoarele, valea, luna. Spaţiul este idilic, un cadru ideal, o natură de început de lume, un loc
nealterat de prezenţa umană, fiind ocrotitoare a cuplului adamic. „Acolo-n ochi de pădure /
(…)Vom ședea în foi de mure”. Abundenţa vegetaţiei şi regimul diurn este dublată de căldura
zilei de vară aflate în rezonanţă cu pasiunea chemării. Trecerea de la regimul diurn la cel
nocturn sugerează, în corespondenţa iubire-natură, trecerea de la peisajul intim-rustic
(senzualitate şi seducţie) la un peisaj feeric (sentiment înăbuşit – cuplu arhetipal). „Pe cărare-
n bolți de frunze, / Apucând spre sat în vale, / Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile
ascunse.” Fata este o apariţie de basm „de-aur părul”, şăgalnică „Ş-apoi cine treabă are”,
senzual-naivă „Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti” şi cu gesturi gingaşe
„Dulce netezindu-mi părul”.
Ultima secvenţă, identificată în strofele XIII-XV, înfăţişează cea de-a doua
intervenţie reflexivă a bărbatului. Ideea poetică se ilustrează în meditaţia bărbatului asupra
acestei iubiri trecute pe care o proiectează în ideal şi amintire. Trăirea dionisiacă, simbolizată
de ipostaza feminină, este înlocuită de detaşarea apolinică, reprezentată de ipostaza masculină
şi de asumarea sentimentului de tristeţe. Verbele la trecut „stam”, „te-ai dus”, „a murit” susţin
tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis şi realitate, ca şi incompatibilitatea dintre cele două
lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reaşeze în limitele lor sunt sugerate
de versul final „Totuşi este trist în lume”.
La nivelul versificaţiei, versurile sunt scurte și uniforme; aproape toate au opt silabe,
cu excepția versului întâi și patru din strofele șapte, zece, doisprezece care sunt de șapte
silabe. Rima îmbrăţişată, cu rare asonanțe (căldură-gură, frunze-ascunse), ceea ce conferă
versurilor de mijloc o sonoritate melodioasă, înaltă și alungită prin aliterație, iar ritmul
trohaic.
În concluzie, poezia „Floare albastră” cultivă forma de expresie a unui „clasicism
romantic” o adevărată capodoperă a poeziei eminesciene. După Vladimir Streinu poemul este
„primul mare semn al operei viitoare”.

- "Iar te-ai cufundat în stele Stânca stă să se prăvale

Și în nori și-n ceruri nalte? În prăpastia măreață.
De nu m-ai uita în calte,
Sufletul vieții mele. Acolo-n ochi de pădure,
Lângă trestia cea lină
În zadar râuri în soare Și sub bolta cea senină
Grămădești-n a ta gândire Vom ședea în foi de mure.
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare; Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Piramidele-nvechite Eu pe-un fir de romăniță
Urcă-n cer vârful lor mare - Voi cerca de mă iubești.
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!"

Astfel zise mititica, Și de-a soarelui căldură

Dulce netezindu-mi părul. Voi fi roșie ca mărul,
Ah! ea spuse adevărul; Mi-oi desface de-aur părul,
Eu am râs, n-am zis nimica. Să-ți astup cu dânsul gura.

– „Hai în codrul cu verdeață, De mi-i da o sărutare,

Und-izvoare plâng în vale, Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ține de subsuoară,
Te-oi ține de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?"
Înc-o gură - și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
........................
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!