Romantismul

ROMANTISM. Termenul provine (potrivit "Dicționarului de termeni literari", Editura

Academiei, 1976), din fr. romantisme, avand cel putin o sută cincizeci de accepțiuni. Cuvântul
apare în secolul al XVII-lea în Anglia, însemnand, ca adjectiv, "copilăresc", "nefiresc", dar se
împodobește semantic până devine o stare de spirit și o metoda de creație de o neobișnuită
complexitate, care se așază, ca mod de viața și de cugetare, la temelia statelor europene moderne,
inclusiv a celor românești. Preluat de germani, termenul apare legat de sensul unor scrieri epice
bizare, fantastice, asemenea naraţiunilor romanelor medievale cavalereşti, redactate într-o limbă
„romană”.
În sens general, exprimă o stare de spirit și o atitudine general-umană definită prin sensibilitate,
interiorizare, subiectivism, natura visătoare, elegiac-meditativă.
ROMANTÍSM, (2) pl. romantisme, s. n. 1. Mișcare artistică și literară apărută la
sfârșitul sec. XVIII în Anglia și la începutul sec. XIX în Franța, ca o reacție împotriva
clasicismului și regulilor lui formale, care a preluat tradițiile naționale și populare, promovând
cultul naturii, lirismul, fantezia și libertatea de expresie. ◊ Ansamblu de aspecte care
caracterizează curentul romantic; înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre
melancolie. 2. (Mai ales la pl.) Atitudine, comportament dominat de sensibilitate, de imaginație
care nu mai trece de rațiune. – Din fr. romantisme.

 Caracteristicile romantismului
 Introducerea unor noi categorii estetice: urâtul, grotescul fantasticul, macabrul, pitorescul,
feericul. Grotescul şi urâtul, susţine Victor Hugo (1802-1885), sunt trăsături caracteristici
care deosebesc tranşant romantismul de clasicism.1 Grotescul este „cel mai bogat izvor pe
care natura îl poate oferi artei”.2 Frumosul are o singură înfăţişare, urâtul, o mie.3
 şi a unor specii literare inedite: drama romantică, meditaţia, poemul filozofic, nuvela
istorica;

1
Victor Hugo, Prefaţă la Cromwell, în Arte poetice. Romantismul, p. 287.
2
Ibidem, p. 290.
3
Ibidem, 291.
 Cultiva sensibilitatea, imaginaţia şi fantezia creatoare minimalizând raţiunea şi luciditatea;
Gândirea romantică se întemeiază pe nevoia de eliberare a eului de orice fel de constrângeri
(religioase, politice, sociale, estetice, morale);
 Primatul sentimentului şi al pasiunii în detrimentul raţiunii
 libertatea de creaţie, refuzul normelor şi al regulilor impuse de clasicism;
 afirmarea individualităţii, a originalităţii şi a spontaneităţii;
 egotismul. Actul de creaţie este înţeles ca interiorizare, ca autocontemplare, întoarcere către
sine. Schelling afirma că pentru a ajunge să cunoşti adevărul, lumea înconjurătoare, trebuie
să te cunoşti mai întâi pe tine. El îi acordă un rol privilegiat artistului care, animat de o
misterioasă energie creatoare, are menirea de a reface unitatea dintre om şi natură. În
viziunea romanticilor, raţionalismul şi apariţia civilizaţiei moderne de tip industrial (a doua
jumătatea a sec. al XVIII-lea), l-au înstrăinat pe om de natură, de semeni, de el însuşi;
 cultul Antichităţii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spaţiu al frumuseţii şi armoniei,
ca pe o lume paradisiacă, întemeiată pe comunicarea între uman şi divin, sau ca pe un univers
tragic, dominat de geniul lui Orfeu, simbol al durerii universale (întâlnit şi în poezia lui
Eminescu – „Memento Mori!”);
 amestecul genurilor, al speciilor şi al stilurilor;
 cultivarea antitezei (trecut – prezent, înger – demon, omul superior – omul comun);
 Promovează inspiraţia din tradiţie, folclor si din trecutul istoric, pe care îl considera opus
realităţii contemporane, de care erau dezamăgiţi, fiind preocupaţi de reflectarea în opere a
specificului naţional (culoarea locala);
 Evadarea din lumea reala se realizează prin vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru
natural nocturn;
 Contemplarea naturii se concretizează prin descriere peisajelor sau a momentelor
anotimpurilor în pasteluri şi prin reflect asupra gravelor probleme ale universului în
meditaţii. Natura constituie pentru romantici cadrul marilor experienţe (dragostea, moartea),
dar şi locul de refugiu al inadaptatului măcinat de răul secolului. În literatura romantică sunt
înfăţişate două ipoteze ale naturii: natura protectoare dar şi natura ostilă, indiferentă la
suferinţele omeneşti;
 cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenţa existenţei, în timp ce realitatea
devine iluzie, aparenţă. Visul, în forma reveriei, este şi stare de creaţie.
 - fascinaţia misterului şi gustul pentru fantastic. Preferinţa pentru fantastic satisface
interesul romanticului faţă de ceea ce este straniu, neobişnuit, ţine de sfera excepţionalului;
 - preferinţa pentru nocturn. În timp ce clasicul este un spirit diurn, romanticul este
fascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor experienţe mistice, erotice sau
terifiante. Motivul nocturn se asociază cu atracţia pe care o exercită, asupra spiritului
romantic, cosmosul, astralul: luna şi stelele sunt frecvent invocate, apărând ideea că
adevărata patrie a sufletului omenesc, este cerul;
 Acordă importanţă deosebită sentimentelor omeneşti, ca predilecţie iubirii, trăirile interioare
intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative;
 In genul liric se manifesta inovaţii prozodice şi supremaţia subiectivismului, a pasiunii
înflăcărate, a fanteziei debordante;
 Personajul romantic este recrutat din toate păturile sociale. Construirea eroilor  excepţionali,
care acţionează în împrejurări ieşite din comun, precum şi portretizarea omului de geniu şi
condiţia nefericirii a acestuia în lume; Se observă la romantici predilecţia pentru personaje
puternic individualizate, cu calităţi sau defecte ieşite din comun, aflate în conflict cu
societatea, cu ele însele sau cu Dumnezeu. Adeseori, eroul romantic este un inadaptat,
neînţeles de societatea în care trăieşte, izolat (apare sentimentul singurătăţii). Alteori este
prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii, ce îl pot împinge până la dedublare sau nebunie.
Apar în creaţiile romanticilor personaje din toate mediile sociale. Se remarcă interesul pentru
ipostazele excepţionale ale umanului: titanul, demonul, geniul;
 personajele romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de imaginaţie şi de sentimente;
 Preocuparea pentru definirea timpului şi a spaţiului nemărginite, ca proiecţie subiectiva a
spiritului uman, concepţie preluata din lucrările filozofilor idealişti;
 Îmbogăţirea limbii literare, prin includerea cuvintelor şi expresiilor populare, a
arhaismelor, a regionalismelor, specifice oralităţii; scriitorul romantic valorifică toate
registrele limbii.
 Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza ocupa locul principal atât in
structura poeziei, cât şi în construirea personajelor, situaţiilor, ideilor sau atitudinilor
exprimate;
 Se remarcă totala libertate de creație şi amalgamarea speciilor şi a genurilor.
 Sunt valorificate anumite teme (iubirea, natura, folclorul, istoria, timpul) şi motive (geniul,
noaptea, luna, apa, timpul şi spaţiul, dublul, îngerul şi demonul, magia, metempsihoza etc.).
 ironia romantică. Dezgustat de realitatea în care trăieşte, artistul are tendinţa de a se refugia
într-o lume imaginară, pe care şi-o construieşte în funcţie de propriile dorinţe şi idealuri.
Romanticul se retrage, pentru a fi departe de realitatea meschină, chiar şi pentru o clipă, în
lumea visului, în trecutul istoric, în natură. Conştientizează însă că acest univers al fanteziei
nu este durabil (ci doar o soluţie de moment) şi atunci îl supune deriziunii, atitudine
cunoscută sub numele de ironie romantică; Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente
satirice sau pamfletare, fiind un mijloc artistic folosit atât în specia literară cu nume sugestiv,
satira, cât şi în poeme filozofice, aşa cum se manifesta în „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu.4
 Muzica – ca un mod de a transmite afectul – penetrarea în interior, dar şi în natură
 Istoria şi istorismul: romanticii introduc devenirea istorică
 Ruinele – Fortuna labilis
 Călătoria – un mod de evaziune

4
Mircea Anghelescu, Dicţionar de terminologie literară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Aplicații – subiecte de tip II – bacalaureat
1. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul poetic dat, evidențiind două trăsături ale
romantismului:
De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheață mi-apare înainte:
Pe bolta aurie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite,
Pe când ai ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de paseri, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu...ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
..............................................................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.
(Mihai Eminescu, De câte ori, iubito....)
Repere:
- identificarea temei și a motivelor literare;
- identificarea ideilor poetice;
- ilustrarea ideilor poetice cu ajutorul figurilor de stil / imaginilor artistice;
- comentarea titlului;
- numirea a cel puțin două trăsături romantice, susținute cu exemple comentate din text;
- se vor respecta părțile componente ale unei compuneri / unui minieseu: introducere, cuprins,
încheiere)