ROMANTISMUL

Romantismul este un curent literar şi artistic, apărut la sfârşitul

secolului al XVIII-lea ca o reacţie împotriva clasicismului şi a excesului de
raţionalism prezent în gândirea iluministă. A fost anticipat de o mişcare
literară numită preromantism.
Particularităţi:
- libertatea de creaţie, refuzul normelor şi al regulilor impuse de
clasicism;
- afirmarea individualităţii, a originalităţii şi a spontaneităţii;
- cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei. Gândirea romantică se
întemeiază pe nevoia de eliberare a eului de orice fel de constrângeri
(religioase, politice, sociale, estetice, morale);
- egotismul. Actul de creaţie este înţeles ca interiorizare, ca
autocontemplare, întoarcere către sine. Schelling afirma că pentru a ajunge
să cunoşti adevărul, lumea înconjurătoare, trebuie să te cunoşti mai întâi pe
tine. El îi acordă un rol privilegiat artistului care, animat de o misterioasă
energie creatoare, are menirea de a reface unitatea dintre om şi natură. În
viziunea romanticilor, raţionalismul şi apariţia civilizaţiei moderne de tip
industrial (a doua jumătatea a sec. al XVIII-lea), l-au înstrăinat pe om de
natură, de semeni, de el însuşi;
- amestecul genurilor, al speciilor şi al stilurilor;
- cultivarea antitezei (trecut – prezent, înger – demon, omul superior –
omul comun);
- personaje excepţionale în împrejurări excepţionale. Se observă la
romantici predilecţia pentru personaje puternic individualizate, cu calităţi
sau defecte ieşite din comun, aflate în conflict cu societatea, cu ele însele sau
cu Dumnezeu. Adeseori, eroul romantic este un inadaptat, neînţeles de
societatea în care trăieşte, izolat (apare sentimentul singurătăţii). Alteori este
prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii, ce îl pot împinge până la
dedublare sau nebunie. Apar în creaţiile romanticilor personaje din toate
mediile sociale. Se remarcă interesul pentru ipostazele excepţionale ale
umanului: titanul, demonul, geniul;
- ironia romantică. Dezgustat de realitatea în care trăieşte, artistul are
tendinţa de a se refugia într-o lume imaginară, pe care şi-o construieşte în
funcţie de propriile dorinţe şi idealuri. Romanticul se retrage, pentru a fi
departe de realitatea meschină, chiar şi pentru o clipă, în lumea visului, în
trecutul istoric, în natură. Conştientizează însă că acest univers al fanteziei
nu este durabil (ci doar o soluţie de moment) şi atunci îl supune deriziunii,
atitudine cunoscută sub numele de ironie romantică;
- cultul Antichităţii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spaţiu al
frumuseţii şi armoniei, ca pe o lume paradisiacă, întemeiată pe comunicarea
între uman şi divin, sau ca pe un univers tragic, dominat de geniul lui Orfeu,
simbol al durerii universale (întâlnit şi în poezia lui Eminescu – „Memento
Mori!”);
- interesul pentru specificul naţional şi pentru folclor, legende, mituri,
basme, simboluri. Filosoful german Herder arată că originalitatea unui autor
sau a unei literaturi rezultă din valorificarea elementului naţional;
- interesul faţă de trecutul istoric şi faţă de spaţiile exotice (în primul
rând faţă de Orient);
- contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul
marilor experienţe (dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu al
inadaptatului măcinat de răul secolului. În literatura romantică sunt înfăţişate
două ipoteze ale naturii: natura protectoare dar şi natura ostilă, indiferentă la
suferinţele omeneşti;
- în romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind trăirea
supremă. Stările de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, aşa cum chipul
femeii iubite este când demonic, când angelic, trezind fie dispreţ şi repulsie,
fie adoraţie şi evlavie;
- interesul pentru redarea culorii locale;
- cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenţa existenţei,
în timp ce realitatea devine iluzie, aparenţă. Visul, în forma reveriei, este şi
stare de creaţie.
- fascinaţia misterului şi gustul pentru fantastic. Preferinţa pentru
fantastic satisface interesul romanticului faţă de ceea ce este straniu,
neobişnuit, ţine de sfera excepţionalului;
- preferinţa pentru nocturn. În timp ce clasicul este un spirit diurn,
romanticul este fascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor
experienţe mistice, erotice sau terifiante. Motivul nocturn se asociază cu
atracţia pe care o exercită, asupra spiritului romantic, cosmosul, astralul:
luna şi stelele sunt frecvent invocate, apărând ideea că adevărata patrie a
sufletului omenesc, este cerul;
Reprezentanţi: Victor Hugo, Lamartine, Al. Dumas, Gerard de Nerval,
Holderlin,. Movalis
- Vasile Cârlova, I.H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu, Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Cezar Bolliac.
Trăsăturile romantismului:
 proclamă subiectivitatea, afirmarea individualităţii ṣi a fanteziei creatoare;
 redescoperă interesul pentru mituri, istorie ṣi folclor;  practică evaziunea
în spaţii exotice sau într-un cadru natural luxuriant;  sunt revigorate emoţia
ṣi sentimentele care determină trăiri extatice sau melancolice;  pune accent
pe fantastic ṣi fabulos;  permite amestecul genurilor ṣi al stilurilor;  teme
specifice: iubirea, natura, istoria, timpul, condiţia umană, destinul geniului în
lume, nostalgia absolutului, creaţia, aspiraţia spre perfecţiune; motive
literare: lacul, marea, codrul, teiul, floarea albastră, visul, evadarea, zborul
sideral, luna, astrele etc;  cultivarea ironiei;
Trăsăturile poeziei eminesciene
 ancorarea în tradiţie, sentimentul tragicului, melancolia ca sentiment
cosmic, iubirea ca formă de accedere la misterele universului; tematic, sunt
abordate meditaţia istorică şi socială, natura şi iubirea, timpul - subiectiv,
obiectiv sau cosmic, cosmogonia, moartea;  condiţia omului superior în
raport cu iubirea şi lumea meschină care nu-i înţelege aspiraţiile înalte; 
motivele romantice predilecte: codrul, izvoarele, luna - ca astru protector,
stelele (luceferii), somnul, visul, melancolia, singurătatea, alienarea, muzica
sferelor etc.  limbajul liric ce apelează la diminutive cu valoare afectivă,
forme specific populare, neologisme, termeni abstracţi; antiteza, ca figură de
stil predominantă, extinsă la toate nivelurile, evedenţiind discrepanţa dintre
planul cosmic şi cel terestru, dintre idealurile omului comun şi cele ale
geniului;

Termenul romantic a fost folosit pentru prima dată în Anglia, către sfârşitul
secolului al XVII-lea, cu înţelesul de copilăresc sau de ciudat. Preluat de germani,
termenul apare legat de sensul unor scrieri epice bizare, fantastice, asemenea
naraţiunilor romanelor medievale cavalereşti, redactate într-o limbă „romană”. 1
Romantismul este o mişcare literară şi artistică, apărută în Europa la sfârşitul
secolului al XVIII-Iea şi începutul secolului al XIX-Iea, cu influente puternice şi
în filozofie, istorie, drept, lingvistica, economie politica etc.
    Romantismul a luat naştere în Germania, de unde s-a extins în Anglia şi
Franţa, apoi în întreaga Europă. Acest curent cultural s-a ridicat împotriva
rigorilor, a dogmatismului estetic, a raţiunii reci şi a ordinii, propunându-şi să iasă
din convenţional şi abstract.
Romantismul a susţinut:
- manifestarea fanteziei şi exprimarea sentimentelor,
- a originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale,
- promovarea libertăţii de expresie.
1
Ovidiu Drîmba, Istoria literaturii universale, vol. 2, Editura Saeculum I.O., Vestala, Bucureşti, 2005, p.
132.
 - Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al
omului.
    Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a
trasat şi a identificat direcţiile si trăsăturile acestui curent cultural în „Prefaţa” de
la drama „Cromwell” (1827), un adevărat program-manifest. Principalele idei ale
manifestului sunt:
- Frumosul are o singură înfăţişare, urâtul o mie
- Întâietatea grotescului asupra sublimului
- Se prăbuşeşte în faţa raţiunii şi a gustului, arbitrara deosebire între genuri
- Să dăm cu ciocanul în teorii, în poetici şi în sisteme
- Nu există alte reguli decât legile generale ale naturii
- Unitatea de ansamblu este legea de perspectivă a teatrului
- Poetul nu are de primit sfaturi decât de la natură, de la adevăr şi de la
inspiraţie
- Poetul este un copac, care-şi produce operele, aşa cum un arbore îşi
produce fructele
- Drama este o oglindă în care se oglindeşte natura

Printre reprezentanţii europeni ai romantismului literar, se pot enumera

scriitorii:
- Franţa: Victor Hugo, Lamartine, Vigny, Musset, Nerval
- Germania: Schiller, Heine, Grimm, ETA Hoffmann, Novalis
- Anglia: Byron, Shelley, John Keats, Walter Scott, William Blake
- Italia: Manzoni, Leopardi,
- Rusia: Puşkin, Lermontov.

Literatura romantică şi-a găsit sursele ideatice şi de expresie în operele

sociologice sau filozofice ale lui J. J. Rousseau, Kant, Shelling, iar
romantismul târziu a fost dominat de influenţa ideilor metafizice ale lui Hegel,
Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard şi alţii.
    In literatura română se pot identifica trei etape:
1. preromantismul
2. romantismul şi
3. postromantismul

Romantismul a fost precedat de o formula literara de tranziţie de la

iluminism spre romantism, numita preromatism, reprezentat de Vasile Cârlova,
Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie
Bolintineanu, scriitori cunoscuţi şi sub numele de paşoptişti.
Romantismul romanesc a fost reprezentat in mod strălucit de Mihai
Eminescu, care este considerat ultimul mare romantic european încheind, aşadar,
romantismul universal.
 Postromantismul s-a manifestat prin îmbinarea elementelor romantice cu
trăsături simboliste sau sămănătoriste, perioadă în care se înscriu Al. Macedonski,
Octavian Goga, Ştefan Octavian Iosif, Barbu Ştefănescu Delavrancea.
  
    Caracteristicile romantismului
 Introducerea unor noi categorii estetice: urâtul, grotescul fantasticul,
macabrul, pitorescul, feericul. Grotescul şi urâtul, susţine Victor Hugo (1802-
1885), sunt trăsături caracteristici care deosebesc tranşant romantismul de
clasicism.2 Grotescul este „cel mai bogat izvor pe care natura îl poate oferi artei”. 3
Frumosul are o singură înfăţişare, urâtul, o mie.4
 şi a unor specii literare inedite: drama romantică, meditaţia, poemul filozofic,
nuvela istorica;
 Cultiva sensibilitatea, imaginaţia şi fantezia creatoare minimalizând raţiunea
şi luciditatea;
 Primatul sentimentului şi al pasiunii în detrimentul raţiunii
 Promovează inspiraţia din tradiţie, folclor si din trecutul istoric, pe care îl
considera opus realităţii contemporane, de care erau dezamăgiţi, fiind preocupaţi
de reflectarea în opere a specificului naţional (culoarea locala);
 Evadarea din lumea reala se realizează prin vis sau somn (mitul oniric), într-
un cadru natural nocturn;
 Contemplarea naturii se concretizează prin descriere peisajelor sau a
momentelor anotimpurilor în pasteluri şi prin reflect asupra gravelor probleme ale
universului în meditaţii,
 Acordă importanţă deosebită sentimentelor omeneşti, ca predilecţie iubirii,
trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau
participative;
 In genul liric se manifesta inovaţii prozodice şi supremaţia subiectivismului, a
pasiunii înflăcărate, a fanteziei debordante;
 Personajul romantic este recrutat din toate păturile sociale. Construirea eroilor 
excepţionali, care acţionează în împrejurări ieşite din comun, precum şi
portretizarea omului de geniu şi condiţia nefericirii a acestuia în lume;
 personajele romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de imaginaţie şi de
sentimente;
 Preocuparea pentru definirea timpului şi a spaţiului nemărginite, ca proiecţie
subiectiva a spiritului uman, concepţie preluata din lucrările filozofilor idealişti;
 Îmbogăţirea limbii literare, prin includerea cuvintelor şi expresiilor populare,
a arhaismelor, a regionalismelor, specifice oralităţii; scriitorul romantic valorifică
toate registrele limbii.

2
Victor Hugo, Prefaţă la Cromwell, în Arte poetice. Romantismul, p. 287.
3
Ibidem, p. 290.
4
Ibidem, 291.
 Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza ocupa locul
principal atât in structura poeziei, cât şi în construirea personajelor, situaţiilor,
ideilor sau atitudinilor exprimate;
 Se remarcă totala libertate de creație şi amalgamarea speciilor şi a genurilor.
 Sunt valorificate anumite teme (iubirea, natura, folclorul, istoria, timpul) şi
motive (geniul, noaptea, luna, apa, timpul şi spaţiul, dublul, îngerul şi demonul,
magia, metempsihoza etc.).
 Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un
mijloc artistic folosit atât în specia literară cu nume sugestiv, satira, cât şi în
poeme filozofice, aşa cum se manifesta în „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu. 5
 Muzica – ca un mod de a transmite afectul – penetrarea în interior, dar şi în
natură
 Istoria şi istorismul: romanticii introduc devenirea istorică
 Ruinele – Fortuna labilis
 Călătoria – un mod de evaziune

5
Mircea Anghelescu, Dicţionar de terminologie literară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Romantism

Mihai Eminescu (etape de creatie)

 
Teme si motive literare romantice intalnite in opera lui Mihai Eminescu:
geniul, singuratatea, visul si reverie, meditatia nocturna, somnul, extazul,
melancholia, natura si iubirea, trecutul (ruinele), viata ca vis, poezia si
conditia poetului, timpul, revolta impotriva conditiei umane, miraculosul,
interesul pentru mituri si basme.
Intr-un studiu despre limbajul poeziei eminesciene, Limbajul artistic
romanesc in secolul XIX – lea, Mihaela Mancas delimiteaza trei etape de
creatie in opera poetica eminesciana:

Prima etapa
“ In poezia de tinerete, cuprinsa aproximativ intre anii 1866 – 1870,
limbajul poetic eminescian nu este inca precizat, iar influente ale poeziei
predecesorilor pot fi usor identificabile: aspectele clasicizante ale unora
dintre versurile lui Eminescu din aceasta perioada amintesc de o parte a
creatiei lui Heliade Radulescu, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri,
iar factura populara a altora este rezultatul unor influente folclorice,
insuficient asimilate si nefiltrate printr-o cultura proprie. In aceasta epoca
sunt compuse odele La mormantul lui Aron Pumnul, La Heliade, La
moartea principelui Styrbei, postuma La moartea lui Neamtu,
clasicizantele O calarire in zori, Misterele noptii, Junii corupti sau
postuma Ondina, ca si poeziile influentate direct sau prin intermediul lui
Alecsandri, de creatia populara: De-as avea si, in parte, O calarire in
zori ori Misterele noptii. Exista o mare disproportie numerica intre poeziile
aparute in aceasta prima perioada si restul activitatii poetice a lui Eminescu ;
din anii 1866 – 1870 dateaza paisprezece poezii antume, la care se adauga si
o parte mai numeroasa a postumelor. Acest fapt prezinta o oarecare
importanta, mai ales sub aspectul analizei lingvistice a textului: prima
perioada de creatie a lui Eminescu se opune net celorlalte doua, prin
caracterul mai putin modernizat al limbii si prin subordonarea evidenta fata
de vocabularul poetic si mijloacele de expresie cutenre in limbajul poeziei
timpului. Formele lingvistice, uneori neobisnuite sau mai putin adaptate la
norma limbii literare, pe care Eminescu le-a utilizat in poeziile din prima
perioada, nu sunt, in majoritatea cazurilor, caracteristice pentru intreaga sa
opera.
A doua etapa
A doua perioada curpinsa intre 1870, anul aparitiei poeziei Venere si
Madona, si aproximativ 1876 – 1878, epoca ieseana, marcheaza faza
romantica a poeziei eminesciene.
Marilor teme romantice abordate li se asociaza acum procedee romantice in
stil: structura antitetica a poemelor (Venere si Madona, Inger si demon,
Imparat si proletar, Epigonii), acumularile retorice in toate
compartimentele stilului, tendinta catre contraste in alcatuirea figurilor,
predilectia pentru caracterul concret al imaginilor spre deosebire de
abstractul caracteristic clasicismului poeziilor din prima perioada, deci o
poeziei <<imagistica>>, caracterizata printr-o deosebita densitate a
figurilor: Calin, Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta, Fat-Frumos din tei,
Floare albastra, majoritatea postumelor.
Temele romantice dau nastere, in aceasta perioada , unor ample poeme:
Strigoii, Calin, Muresanu, Povestea magului calator in stele, Memento mori.
Ceea ce apropie marile constructii de acest tip de poezii aparent diferite ca
structura, cum ar fi Lacul, Dorinta sau Craiasa din povesti, ese, dincolo de
aparenta deosebire impusa de teme sau dimensiuni, asemanarea de structura
in componenta imaginii, frecventa figurilor si utilizarea unor forme comune
de versificatie, care alaturi de <<figurile de sunet>>, dau, incepand din
aceasta perioada poeziei eminesciene o sonoritate specifica.

A treia etapa
Incepand cu anul 1878, in creatia poetului se contureaza o noua etapa
anuntata inca din 1876 de Melancolie, etapa <reclasicizarii>> expresiei
poetice intr-o maniera proprie. Dupa cum se poate demonstra printr-o
analiza a variantelor, majoritatea poeziilor din aceasta perioada au fost totusi
concepute si aduse aproape in forma definitiva in epoca precedenta, ceea ce
explica relativa unitate a ultimelor doua perioade din creatia de
maturitate a lui Eminescu. Forma finala a acestor poezii marcheaza o
renuntare la figurile de stil numeroase (in special la epitet, in favoarea
metaforei), o noua tendinta catre domeniul abstract in alcatuirea imaginilor
si realizarea acestora prin valoarea interna, prin exploatarea variatelor
sensuri contextuale ale cuvantului. Eminescu valorifica, in ultima etapa a
poeziilor sale, asocieri inedite de termine, atat cronologice, cat si semantice.
Cu exceptia postumelor – Sarmis si Gemenii – renunta total la poemul de
largi dimensiuni si la recuzita retoric-romantica, inlocuindu-le cu poezii
deosebit de <<lucrate>>, in care valoriica, sub o forma sau alta, structura
cantecului ori a romantei de provenienta culta sau populara: Revedere,
Povestea codrului (1878), O, ramai…, De cate ori, iubita, Atat de
frageda (1879), Cand amintirile…, Si daca…, Mai am un singur
dor (1883), Sara pe deal (publicata in 1885, dar inclusa din 1872 in poemul
postum Eco), De ce nu-mi vii (1887). Este, de asemenea, perioada in care
Eminescu a cultivat de predilectie poezia cu forma fixa sau forme complexe
de versificatie: primele sonete (1879), Trecut-au anii… si
Venetia (1883), Glossa (1883) sau Oda (in metru antic) (1833). In sfarsit,
in aceasta ultima perioada, Eminescu substituie partial nivelul figurilor
semnatice <<evidente>>, printr-o mai mare atentie acordata nivelului
figurilor de constructie si de sunet, care aparusera inca din etapa anterioara;
chiar functia specifica a anumitor figuri fecvente in perioadele precedente
(repetitia, comparatia, personificarea sau metafora) este modificata, in
poeziile din ultima parte a creatiei lui Eminescu.”