ROMANTISMUL

Romantismul este un curent cultural care s-a manifestat începând cu finalul secolului al
XVIII-lea în Marea Britanie și în Germania,apoi,în secolul al XIX-lea, în Franța, Italia și Spania. Se
dezvoltă ca reacție la rigorile clasicismului și ca formă de împotrivire față de raționalismul filosofic al
secolelor anterioare.

Romantismul se caracterizează prin dorința de a exlora toate posibilitățile artei cu scopul de a

scoate în evidență experiențele eului creator profund și subiectiv.
Poetul francez Charles Baudelaire definește astfel romantismul:

 „Cine spune romantism, spune artă modernă-adică intimitate, spiritualitate, culoare, aspirație spre
infinit, exprimate prin toate mijloacele specifice artei.”
 „Pentru mine, romantismul este expresia cea mai recentă, cea mai actuală a frumosului.”
 „Romantismul se află în maniera de a simți.”
 „Trebuie, deci, înainte de toate, să recunoaștem toate aspectele realității și toate situațiile în care se află
omul, pe care artiștii trecutului le-au disprețuit sau nu le-au cunoscut.”

Trăsături generale ale romantismul

1. Cultul sentimentului

Spre deosebire de curentele și ideologiile anterioare, care accentuau rolul rațiunii, romantismul acordă
prioritate exprimării sensibilității și sentimentelor.

„Poetul răspunde de sufletul oamenilor” (Victor Hugo)

2. Scriitorii romantici, nesatisfăcuți de realitatea obiectivă, încearcă să o depășească,

să evadeze din ea

 În permanentă căutare a unui ideal, scriitorul romantic evadează din prezent în trecut sau viitor,

din spațiul său cunoscut spre un spațiu imaginar, oniric, fără contururi clare.

 Interesul pentru straturile adânci ale vieții sufletești aduce și înclinația spre meditația filosofică,

precum și cultivarea visului.

3. Aspirația spre absolut

Este o atitudine specifică romanticului, un idealist căutând iubirea perfectă, cunoașterea totală,

libertatea deplină.
 4. Interesul pentru frumusețea și pitorescul naturii, pentru culoarea locală

Romanticii consideră omul un microcosmos (univers „mic”), în care se oglindește și se rezumă

macrocosmosul (universul „mare”), într-o perfectă comuniune cu natura.

5. Interesul pentru creația populară și pentru tradițiile naționale

Romantismului i se datorează redescoperirea bogăției fondului și formei operelor folclorice.

6. Personajul romantic provine din toate mediile sociale, este un erou excepțional care

acționează în împrejurări excepționale

Autorul romantic realizează personaje din trăsături psihice antitetice, din alb și negru, cu sentimente

contrastante.

„Ca și ceilalți oameni, personajele trebuie să fie complexe și nuanțate, alcătuite, în adâncul

lor, din bine și rău.” (Victor Hugo)

7. Arta romantică, în opoziție cu arta clasică preocupată de unitate, este caracterizată de

amestecul genurilor, de renunțarea la regulile unităților de timp și spațiu în numele

verosimilului și al culorii locale.

Tabloul amplu al vieții necesită amestecul genurilor, căci adevărata poezie se află în armonia

contrariilor.

8. Lărgirea vocabularului și utilizarea de procedee stilistice noi

 Pătrunderea în limbajul literar a arhaismelor, regionalismelor și cuvintelor populare.

 Antiteza este prezentă în definirea unor situații, idei, atitudini, sau în caracterizarea personajelor.

9. Romanticii recurg la ironie

 Pentru a critica inconsistența spirituală a contemporanilor, pentru a critica tarele societății.

 10. Critica realului

Este rezultatul antitezei ideal-real și conduce la două mari atitudini:

 revolta -eroul promovează valori spirituale și culturale înalte,

-îndeamnă la revoltă pentru a schimba lumea;

 melancolia - este atitudinea pasivă, pesimistă a celui care și-a pierdut speranța, încrederea în

forța de regenerare a lumii.

-efectele sunt : izolarea, inadaptarea, evadarea în vis ori în natură.

TEME și MOTIVE ROMANTICE

-teme: timpul, cosmogeneza și eschatologia, condiția omului de geniu, iubirea, natura, istoria, creația,

societatea, aspirația spre absolut.

-motive:

 noaptea, apa, copacul ocrotitor, luna (și alte elemente naturale care capătă redundanță în opera

unui scriitor);

 visul, reveria, somnul, singurătatea, melancolia, amintirea, uitarea;

 iubita moartă, femeia-înger, femeia-demon.

„Luceafărul” este considerat creația cea mai înaltă a poeziei eminesciene și a poeziei românești, în

general. În el se regăsesc „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și

toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel și testamentul lui poetic, acela care

lămurește posterității chipul în care și-a conceput propriul lui destin”.