Sunteți pe pagina 1din 5

FISA

ROMANTISM
Romantismul este un curent artistic aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea in Franta, Anglia si Germania ca reactie la constrangerile formale si la rationalismul clasicismului. Manifestul literal al romantismului a fost dormulat de Victor Hugo, scriitor francez, in prefata la drama Cromwell in anul 1872 Trasaturile Romantismului sunt: - Romantismul inlatura si neaga normele si metodele prescrise de clasicism, considerand ca nu exista decat legi generale specifice artei literare in sine si zvorate din natura compozitiei sau a subiectului tratat; - Romantismul sustine primatul subiectivitatii, al sentimentului si al fanteziei; - Izvoarele de ispiratie ca si temele operei literare sunt istoria, folclorul, traditiile populare, natura, miturile si altele; - Categoriile estetice promovate sunt: frumosul, uratul, sublimul, grotescul, ironia, fantasticul, dionisiacul; - Personajul romantic (geniul, ingerul, demonul) este sentimental, introvertit, visator, insetat de absolut, razgatit; altfel spus personajul exceptional pus in situatii limita sau exceptionale; - Diversitatea genurilor si speciilor abordate: nuvela istorica, drama, oda, meditatia, imnul, satira, pastelul; - Figura de stil dominanta este antiteza. Reprezentantii ai romantismului european sunt: Shakespeare William, Goethe Schiller, Victor Hugo, H. Heine, Puskin. Romantismul romanesc a fost promovat de catre Mihail Kogalniceanu in 1840 in capitolul introductie la Dacia Literara in care promova principiile romantismului romanesc. Acesta pledeaza pentru crearea unei literaturi cu specific national inspirata din istoria tarii, folclorul si frumusetele naturii. In romantismul romanesc sunt identificate trei etape: - Romantismul pasoptist: creatiile scriitorilor Costache Negruzzi Alexandru Lapusneanul; Vasile Alecsandri Pasteluri, Ciclul Chiritelor; Dimitrie Bolintineanu Legende istorice si altii. - Romantismul eminescian reprezinta etapa de varf, apogeul curentului, concentrandu-se pe operele lui Mihai Eminescu; - Romantismul post eminescian coexista cu realismul, samanatorismul, simbolismul. Este reprezentat de autori precum George Cosbuc, Octavian Goga, Vlacuta, Alexandru Macedonski. Mihai Eminescu este unul dintre cei mai importanti exponenti ai Romantismului, supranumit luceafarul poeziei romanesti. In lirica eminesceana, critica literara a identificat trei etape: - Intre 1866/1870 poezia de tinerete se caracterizeaza printr-o influenta a predecesorilor (se inspira din folklor, versurile au aspecte clasicizante): din aceasta etapa fac parte poezii precum: La mormantul lui Aron Pumnul; la Heliade; Junii corupti. Aceasta prima etapa se opune celorlalte prin caracterul mai putin modernizat al limbii si prin lipsa de expresivitate a limbajului. - Intre 1870/1878 faza romantica. Sunt prezente marile teme romantice carora li se subordoneaza procedee romantice (antiteza si stilul retoric). Poeziile reprezentative sunt: Epigonii, Dorinta, Floare-Albastra, Calin file din poveste, Imparat si proletar, Venere si Madonna. - Intre 1878/1883 faza reclasicizarii se caracterizeaza din punct de vedere stilistic printro expresivitate saraca a limbajului si prin poezii scurte precum: De cate ori iubito, Si daca, Mai am un singur dor, Pe langa plopii fara sot. Este de asemenea perioada in care scrie poezie

cu forma fixa: glossa (poezie filosofica), sonet, oda in metru antic. Este si perioada in care definitiveaza poemul Luceafarul. Una dintre poeziile reprezentative eminesciene este Floare Albastra, care a fost scrisa in a doua perioada a liricii poetului: faza romantica. "Iar te-ai cufundat n stele i n nori i-n ceruri nalte? De nu m-ai uita ncalte, Sufletul vieii mele. n zadar ruri n soare Grmdeti-n a ta gndire i cmpiile Asire i ntunecata mare; Piramidele-nvechite Urc-n cer vrful lor mare Nu cta n deprtare Fericirea ta, iubite!" Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi prul. Ah! ea spuse adevrul; Eu am rs, n-am zis nimica. - "Hai n codrul cu verdea, Und-izvoare plng n vale, Stnca st s se prvale n prpastia mrea. Acolo-n ochi de pdure, Lng balta cea senin i sub trestia cea lin Vom ed n foi de mure. i mi-i spune-atunci poveti i minciuni cu-a ta guri, Eu pe-un fir de romni Voi cerca de m iubeti. i de-a soarelui cldur Voi fi roie ca mrul, Mi-oi desface de-aur prul, S-i astup cu dnsul gura. De mi-i da o srutare, Nime-n lume n-a s-o tie, Cci va fi sub plrie -apoi cine treab are! Cnd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de var, Mi-i in de subsuoar,

Te-oi in de dup gt. Pe crare-n boli de frunze, Apucnd spre sat n vale, Ne-om da srutri pe cale, Dulci ca florile ascunse. i sosind l-al porii prag, Vom vorbi-n ntunecime; Grija noastr n-aib-o nime, Cui ce-i pas c-mi eti drag?" nc-o gur - i dispare... Ca un stlp eu stam n lun! Ce frumoas, ce nebun E albastra-mi, dulce floare! ........................ i te-ai dus, dulce minune, -a murit iubirea noastr Floare-albastr! floare-albastr!... Totui este trist n lume! (Floare-albastr, Mihai Eminescu) Floare Albastra, compusa in anul 1872, a fost publicata in revista Convorbiri Literare in anul 1873 si se incadreaza la romantism, reprezentand o egloga, o idila cu dialog. Mitul florii albastre este preluat de la Novalis si de la Leopardi. In opera Heiridi von Ofterdingen, Novalis descrie o floare albastra ca tendinta spre infinit, nazuita de a atinge indepartata patrie a poeziei. Leopardi prezinta acest mit ca pe vointa lirica de a naufragia catre infinit. Tema poeziei este iubirea in corelatie cu natura pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului liric si conditia geniului. Titlul contine motivul romantic al florii albastre, este alcatuit din doua cuvinte corespunzatoare celor doua voci lirice: floarea simbolizeaza vocea feminina care isi doreste sa cunoasca absolutul iubirii in plan terestru, evidentiaza viata, fiinta pastratoare a dorintelor dezvaluite cu vraja, iar albastru resprezinta vocea masculina care tinde spre infinit, adica spre absolutul cunoasterii, albastrul simbolizand culoarea infinitului, a marilor departari, a idealului. Simbolul florii albastre dobandeste valoare polisemantica: aspiratie spre fericirea prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgie a iubirii ca mister al vietii, opozitie ireductibila intre lumea calda, efemer-terestra si lumea rece a ideilor, a cunoasterii absolute. Textul este alcatuit din 14 strofe cu rima imbratisata, avand masura versului de 8 silabe si un ritm trohaic. Poezia este dinspusa in patru secvente corespunzatoare celor doua ipostaze umane: apolinicul,vocea masculina (geniul) si dionisiacul, vocea feminina (faptura terestra). Prima secventa reprezinta vocea feminina si este alcatuita din primele trei strofe. Aceasta prima secventa infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui, apollinicul. Monologul iubitei incepe cu un repros Iar te-ai cufundat in stele si in nori si-n ceruri nalte? pe motivul izolarii. Universul spiritual in care geniul se izoleaza se caracterizeaza prin enumeratia stele, nori, ceruri nalte. Este prezenta si atentionarea iubitei catre artist De nu m-ai uita incalte. Vocea feminina ii reproseaza faptul ca artistul aspira la cunoasterea absoluta In zadar rauri in soare/Gramadesti-n a ta gandire. Domeniul cunoasterii, universul cunoasterii este caracterizat de misterul genezei intunecata mare, universul de cultura campiile asire si universul de creatie umana proiectat cosmic piramidele-nvechite/Urca-n cer varful lor mare.

Avertismentul final Nu cata in departare fericirea ta iubite! cuprinde un adevar: implinirea umana se realizeaza doar prin iubire, in lumea terestra, de aici se dezvolta caracteristicile dionisiace atribuite vocii feminine. Apelativele sufletul vietii mele, iubite sustin adresarea familiara, sunt dispuse simetric la inceputul si la sfarsitul primei interventii a iubitei, exprima iubirea sincera si construieste imaginea iubitei tandre, ingrijorate de preocuparilor artistului, ce pot afecta dragostea A doua secventa poetica, strofa a patra, contine meditatia barbatului. Aceasta strofa reprezinta un punct de tranzitie, de legatura intre cele doua ipostaze ale cunoasterii. Diminutivul mititica sugereaza superioritatea poetului fata de iubita; sentimentele sunt de intelegere, de interiorizare a rasului si tacerii Eu am ras, n-am zis nimica. Sunt surprinse, de asemenea, gesturi tandre, ocrotitoare Dulce netezindu-mi parul. A treia secventa contine strofele V-XII. Monologul iubitei continua cu o chemare la iubire in lumea ei, pe planul terestru Hai in codrul cu verdeata. Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiaca) necesita un spatiu protector, paradis terestru si un timp sacru. In aceasta ampla secventa iubita este vicleana, promitandu-i artistului o lume de bucurii si de farmec. Cadrul natural rustic unde este chemat artistul este unul idilic unde indragostitii vor fi feriti de ochii lumii. Elementele acestui cadru sunt: codrul, izvoarele care sunt personificate plang in vale, stanca; prin epitetele langa balta cea senina si sub trestia cea lina reprezinta descrierea spatiului idilic, foi de mure, fir de romanita completeaza descrierea peisajului. Cadrul corespunde unei lumi concrete care se afla in opozitie cu lumea ideilor a artistului. Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Abundenta vegetatiei si regimul diurn se exprima prin sugestia cromatica: verde, rosu, auriu. Caldura zilei de vara se afla in rezonanta cu pasiunea chemarii, cu iubirea impartasita Si de-a soarelui caldura/voi fi rosie ca marul. Femeia este o aparitie de basm (de aur parul), sagalnica (S-apoi cine treaba are), senzual-naiva (Eu pe un fir de romanita/ voi incerca sa ma iubesti) si cu gesturi gingase (Te-oi tin de dupa gat). Toata aceasta secventa reprezinta jocul erotic intre cei doi: chemarea in codrul cu verdeata, in timp ce artistul ii va spune povesti si minciuni, iubita va incerca iubirea pe un fir de romanita, fiind doar natura ca martor al iubirii. Chemarea este tentanta, iubita va fi rosie ca marul si cu parul ei de aur ii va astupa gura, acest gest va fi urmat de sarutari sub palarie pentru a nu fi zariti de nimeni. Portretul fetei ca o zeitate este completat de gesturile tandre. Ultima parte din jocul erotic reprezinta trecerea la un cadru nocturn Cand prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vara unde se accentueaza intimitatea, luna fiind martorul iubirii celor doi. Secventa si ritualul erotic in sine se sfarsesc cu despartirea, Si sosind l-al portii prag, pragul simbolizand trecerea intre doua lumi. Vorbirea populara mi-i da, te-oi tin, nime, s-apoi, limbajul familiar, cu alternarea persoanei I si a II-a a verbelor si pronumelor, si tonul sagalnic dau chemarii impresia de sinceritate iar verbele la indicativul viitor vom sedea, voi fi rosie, mi-oi desface sau cojunctivul sa-ti astup proiecteaza in viitor visul de iubire, aspiratia spre fericire terestra. Ultima secventa lirica este a doua interventie a vocii masculine, cuprinde ultimele doua strofe si reprezinta continuarea a meditatiei artistului asupra acestei iubiri trecute Ce frumoasa, ce nebuna/E albastra-mi, dulce floare pe care o proiecteaza acum in ideal si amintire Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra. Verbele la timpul trecut stam,te-ai dus,a murit sustin decalajul temporal si tonalitatea elegiaca. Poetul invoca iubita Floare-albastra!Floare-albastra! , aceasta repetitie subliniaza intensitatea trairii, generata de contrastul dintre iluzie si realitate. Concluzia este raportata la intreaga existenta a poetului. Contrastul dintre vis si realitate, ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi care o clipa s-au intalnit in iubire pentru ca apoi sa se reaseze in limitele lor sunt sugerate de versul final, de o dulce tristete: Totusieste trist in lume! In aceasta poezie eminesceana este evidentiat un lirism de tip subiectiv redat de marcile lexico-gramaticale: verbe la prima si a doua persoana ai cufundat, ai uitat, gramadesti, am ras, am zis, stam; forme pronominale te-(ai), (netezindu)-mi, ma, eu; adjective pronominale posesive mele, a ta, noastra. Lirismul subiectiv este redat de asemenea si de invocatia iubite! Floare-albastra!Floare-albastra!; exclamatia retorica Si-apoi cine treaba are! Ca un stalp eu stam in luna! si interogatia retorica Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Floare albastra poate fi considerata o poezie-nucleu a romantismului eminescian. Prezinta elemente romantice precum: prezenta lirismului subiectiv, expresivitatea, teme si motive, specia romantica abordata(egloga), antiteza intre cadru cosmic si terestru, opozitia dintre dionisiac si apolinic si descrierea cadrelor respective. Apollinicul si cadrul cosmic au ca reprezentant geniul, care tinde la cunoasterea absoluta; dionisiacul si cadrul terestru au ca exponent iubita, faptura efemera. Cadrul terestru este exemplificat prin imaginile vizuale codru, izvoare, vale, padure, balta, trestie, foi de mure, romanita, bolti de frunza, sat, al portii prag. Planul cosmic este descris prin raportare la stele, nori, ceruri nalte, rauri de soare, departare. Din punctul de vedere al expresivitatii, poezia este bogata in figuri de stil: sunt prezente epitete: prapastia mareata trestea lina, epitetul cromatic inversat de-aur parul si albastra-mi, dulce floare; persoanificarea izvoarele plang in vale; metaforele rauri in soare dulce floare; comparatia: rosie ca marul sarutaridulcic ca flori ascunse; simbolul floare albastra; repetitia floare-albastra, floare-albastra. La nivel fonetic se regaseste aliteratia consoanei s stanca sta sa se pravale. Temele si motivele abordate sunt tipic romantice deoarece este prezenta tema iubirii, geniul si conditia artistului, meditatia nocturna, natura, timpul si motive precum luna,melancolia,singuratatea. In concluzie opera Floare Albastra reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din etapa de tinerete, un nucleu de virtualitati, purtand in germene marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in Luceafarul.