Odă (în metru antic)

de Mihai Eminescu
1.Poezie publicată în 1883 în vol. Poesii – singurul volum antum, îngrijit de Titu
Maiorescu. Este o creaţie de maturitate artistică, elaborată între 1873 - 1882.
2. Este o poezie clasică (prin forma rafinată), fapt exprimat în titlu. Forma antică
sau clasică a versului este de 11 (12 ) silabe şi ritm iambic. (versul se numeşte
alexandrin). Sonoritatea metrului antic este caracterizată de alternanţa silabelor
lungi cu cele scurte, astfel încât sună ca o incantaţie magică.Este clasică şi prin
utilizarea unor nume mitologice: Nessus, Hercule, Pasărea Phoenix.
3. Poezie romantică prin teme (condiţia geniului în raport cu lumea, Universul...,
motive (singurătatea, nemurirea, visul, aspiraţia spre cunoaştere etc), utilizarea
antitezei, amestec de specii lirice: odă, elegie erotică, meditaţie, rugă de
mântuire.ODA – poezie lirică în care se exprimă sentimente de admiraţie sau se
preamăreşte o persoană etc, pe un ton solemn.
4. Teme romantice ale poemului – condiţia geniului , prin relaţia dintre apolinic
şi dionisiac, dintre geniu şi lumea comună; marile teme ale existenţei umane:
iubirea, moartea, cunoaşterea, autocunoaşterea. Iubirea este văzută ca pasiune
însoţită de suferinţă şi tentaţia morţii ca izbăvire (între Eros şi Thanatos).
5. Eul liric subiectiv. Poezia este o confesiune lirică , având ton de odă, elegie,
rugă.
- pronume şi vb. de pers. I (,,credeam” , ,,invat” , ,,ard” , ,,mei” , ,,meu”)
Raportul dintre eul romantic şi iubire redă ,,coborârea în suferinşa umană” din
postura de geniu, după cum afirma D. Popoviciu.
6. Structura poemului
- 5 strofe grupate în 4 secvenţe poetice
- antiteza romantică – nepăsare – tulburare
- detaşare apolinică – trăire dionisiacă
- eternitate – viaţă – moarte.
7. Interpretarea secvenţelor
a) Secvenţa I cuprinde strofa I – Imaginea geniului însingurat, ,,Pururi tânăr,
înfăşurat în manta-mi”. Redă atitudinea contemplativă, apolinică, din trecut.
- imaginea geniului însetat de cunoaşterea absolută, detaşat de trăirile lumii: ,,ochii
mei nălţam visatori la steaua singurătăţii”
- motivul izolării, al singurătăţii–metafora ,,manta-mi”, dar şi motivul visului, al
eternităţii geniului.
- Primul vers este versul-cheie al poemului. Vb. nu credeam, să-nvăţ, a muri
exprimă paradoxul existenţei umane, deoarece omul învaţă să trăiască. Adv.
vrodată – aspiraţia spre eternitate.
- se remarcă absenţa vb. a iubi, care este specific existenţei umane (nu a muri).
b) Secvenţa a doua – strofa 2. Întâlnirea geniului cu iubirea produce un
dezechilibru al stării apolinice iniţiale. Imaginea geniului detaşat este înlocuită cu
cu omul suferind din iubire. Răspunsul la chemarea iubirii îl coboară în teluric.
Pierderea seninătăţii înseamnă pierderea de sine.
Adv. deodată indică apariţia bruscă, neaşteptată a iubirii, care are urmări
devastatoare.
Metaf. ,,Suferinţă, tu, dureros de dulce” conţine un oximoron. Suferinţa poate fi
interpretată ca fiind iubirea sau inspiraţia creatoare (iubirea şi creaţia). Preferăm
metaf. iubirii.
c) Secvenţa a treia – strofele 3-4 – prezentul trăirii iubirii mistuitoare.
Suferinţa este chinuitoare, extremă, exprimată prin două comparaţii: cu Nessus şi
Hercule. De asemenea, pentru a exprima iubirea mistuitoare, poetul apelează la
elementul primordial – focul.
Focul este în antiteză cu apa: ,,Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.”
Suferinţa este exprimată şi prin această hiperbolă.
Verbul ard are trei epitete: jalnic, de viu, chinuit, ele exprimând, de asemenea,
suferinţa iubirii, chinurile. Este lamentaţia (plângerea) geniului devenit bărbat
îndrăgostit.
Interogaţia ,,Pot să mai renviu luminos ca/ Pasărea Phoenix ?” exprimă aspiraţia
geniului spre a redeveni apolinic, spre echilibru.
d) Secvenţa 4 – strofa finală – ruga de mântuire.
Dorinţa de a redeveni apolinic, după trăirea mistuitoare a iubirii.
Revenirea la starea de ,,nepăsare tristă” sau în nemurire rece se poate realiza prin
moarte.
Ultimele două versuri – rugă de mântuire, de intrare în moarte a geniului însetat de
absolut, după iniţierea în viaţă prin cunoaşterea de sine.
Metaf. ,,nepăsare tristă” - asumarea condiţiei geniului ,,Nemuritor şi rece”.