Odă (în metru antic)

de Mihai Eminescu

Geneza
Poezia a apărut în 1883, în volumul „Poesii”, editat de Titu Maiorescu. Până în
varianta finală au existat alte şapte variante. Iniţial textul a fost un elogiu adus lui Napoleon.
Treptat semnificaţiile poeziei s-au generalizat, s-au abstractizat, devenind un elogiu al
Artistului, al fiinţei umane în general.
Titlul
Titlul poeziei anunţă specia literară. Oda este o specie a genului liric, în care se
exprimă elogiul, entuziasmul, admiraţia faţă de o personalitate sau o faptă eroică. Aici
obiectul elogiului este fie Poetul (textul atunci poate fi interpretat ca o artă poetică), fie fiinţa
umană în ipostază generică (textul fiind atunci o poezie filosofică).
A doua parte a titlului sugerează asumarea de către Eminescu a prozodiei clasice.
Poezia este construită după modelul prozodiei antice greceşti, fiind formată din cinci strofe
safice. O strofă safică este alcătuită din trei versuri safice (11 silabe: 2 trohei, un dactil, 2
trohei) şi un vers adonic (5 silabe: un dactil şi un troheu).
Teme şi motive
Tematica poeziei este complexă, pentru că sunt prezente tema omului de geniu,
problema cunoaşterii, meditaţia filosofică asupra vieţii şi morţii, tema iubirii devastatoare. De
asemenea, sunt prezente motive poetice preluate din mitologie: Hercule, Nessus, pasărea
Phoenix, care devin elemente fundamentale în susţinerea unor idei filosofice.
Poetul introduce într-o structură clasică perfectă o serie de reflecţii tipic romantice
asupra marilor probleme ale existenţei: iubirea, moartea, cunoaşterea, autocunoaşterea. Este
prezentă, de asemenea, viziunea romantică asupra relaţiei dintre omul superior (Creatorul) şi
lumea comună. Omul de excepţie renunţă temporar la condiţia lui spirituală şi răspunde
chemărilor dragostei. După trăirea „dureros de dulce” a iubirii, se întoarce spre sinele lui,
refugiindu-se definitiv în creaţie.
Compoziţia
Din punct de vedere compoziţional, poezia se compune din patru secvenţe poetice.
Atitudinea contemplativă din trecut (strofa I), întâlnirea cu experienţa erotică, factor
perturbator al stării de linişte sufletească (strofa a II-a), suferinţa prezentului (strofele a III-a şi
a IV-a) şi proiecţia în viitor, după parcurgerea ultimei etape de iniţiere în viaţă: cunoaşterea de
sine.
Incipitul poeziei conţine unul dintre cele mai frumoase versuri din lirica românească.
El şochează prin construcţia sa aproape exclusiv verbală: „Nu credeam să-nvăţ a muri
vrodată”. Eul liric, după iluzia tinereţii eterne („Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”,
„Pururi tânăr”) are revelaţia morţii. Prin sintagma „să-nvăţ a muri”, moartea devine o
experienţă gnoseologică1. În prima strofă eul liric este prezent în ipostază romantică, prin
poza teatrală specifică romanticilor („înfăşurat în manta-mi”), prin motivul aspiraţiei către
absolut („Ochii mei nălţam visători”) şi prin motivul solitudinii („steaua singurătăţii”). În
această strofă eul liric are o atitudine apolinică2, contemplativă, senină.

1
legată de cunoaştere
2
apolinic (Apollo-zeul luminii şi al soarelui) – dionisiac (Dionysos-zeul vinului)
Principiul apolinic reprezintă atitudinea contemplativă, gândirea senină, întemeiată pe
echilibru, armonie şi măsură, în opoziţie cu principiul dionisiac, principiu dinamic al
dezlănţuirii instinctelor şi forţelor inconştiente.
 Strofa a doua surprinde întâlnirea bruscă şi neaşteptată cu iubirea, care transformă
starea de echilibru în suferinţă. Strofa începe cu o invocaţie a suferinţei, care este
personificată. Oximoronul „dureros de dulce”, precum şi sintagma „băui voluptatea morţii
ne'ndurătoare” sugerează atracţia teluricului şi eul liric apare într-o ipostază dionisiacă,
dornic să profite din plin de viaţa efemeră.
În strofa a treia, cunoaşterea prin suferinţă capătă dimensiuni mitologice, datorită
comparaţiilor cu Nessus şi Hercule1. Rolul acestora este de a sublinia intensitatea suferinţei.
În strofa a patra, trăirea erosului devine mistuitoare şi se constituie într-o modalitate de
cunoaştere şi de autocunoaştere. Poetul, părăsind „steaua singurătăţii”, agonizează.
Interogaţia retorică „Pot să mai re'nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix 2?” sugerează
dorinţa recâştigării solitudinii iniţiale, dorinţa renaşterii sinelui, purificat prin suferinţă.
În ultima strofă (finalul) oximoronul „nepăsare tristă” sugerează aceeaşi atitudine
apolinică, întâlnită la începutul poeziei, care este condiţia regăsirii de sine. Ultimele versuri se
constituie într-o rugăciune. Doar redobândindu-se pe sine, omul poate intra în nefiinţă: „Ca să
pot muri liniştit, pe mine mie redă-mă”.
În poezie se îmbină elementele romantice cu cele clasice. Prin tematică şi prin
intensitatea trăirilor interioare poezia se încadrează în romantism. Prin prozodie, prin
perfecţiunea şi echilibrul formei, prin referirile mitologice (preţuirea artei antice) aparţine însă
clasicismului.

1
Hercule – erou din mitologia romană, care îl ucide pe centaurul Nessus. Înainte de a muri,
Nessus, drept răzbunare, îi lasă Deianeirei, soţia eroului, un vas cu sângele său înveninat.
Hainele lui Hercule, îmbibate în sângele centaurului, iau foc. Pentru a scăpa de suferinţă,
Hercule se aruncă pe un rug aprins şi moare.
2
Pasărea Phoenix – pasăre fabuloasă din mitologia greacă, care se autoincendiază periodic şi
renaşte din propria cenuşă.