Plumb

George Bacovia
-tema şi viziunea-
Simbolismul este un curent literar manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea
în Franţa şi răspândit în toată Europa. Manifestul simbolismului este publicat în
1866 în cotidianul francez ,,Le Figaro” de Jean Moréas care impune şi numele
curentului. Apărut ca reacţie împotriva romantismului de suet şi al
parnasianismului, simbolismul ilustrează efortul de modernizare a liricii şi nevoia
de o ,,poezie a viitorului” (Macedonski). Noua viziune poetică propusă de
simbolişti decurge din intuirea complexităţii lumii şi se bazează pe cultivarea
simbolului, a sugestiei, a corespondenţei, a muzicalităţii versurilor şi a unor
libertăţi prozodice (versul liber şi versul-refren).
Ȋn lirica românească, simbolismul autentic este reprezentat de George
Bacovia, un poet dificil, dar fascinant, a cărui creaţie depăşeşte sfera simbolistă
prin elemente expresioniste, moderniste şi esenţialiste. Ȋn poezia sa se regăseşte o
atmosferă specifică, conturată de lumea târgului provincial, singurătatea fiinţei,
degradarea materiei, vidul sufletesc, nevroză şi de stări sugerate prin instrumente
muzicale sau prin spaţii-simbol.
Poezia ,,Plumb” deschide volumul de debut omonim şi este considerată o
artă poetică întrucât include notele esenţiale ale universului bacovian şi direcţiile
creaţiei acestuia.
Tema poeziei se poate identifica la două niveluri : o primă temă este condiţia
poetului ce trăieşte într-o lume limitată, îngustă, sufocantă prin mediocritate, iar
cea de-a doua o constituie moartea, susţinută prin prezenţa diverşilor termeni din
câmpul semantic al tenebrului.
Viziunea despre lume este tipic simbolistă şi se defineşte prin imposibilitatea
evadării dintr-un univers închis, din carcera care limitează şi distruge fiinţa,
condamnând-o la zborul în jos, icaric.
Titlul poeziei, element paratextual cu valoare simbolică, reprezintă cuvântul-
cheie în jurul căruia este construit întregul discurs liric. Denumind un metal greu
de culoare cenuşie, care topit devine galben, plumbul are valoarea unei metafore
simbol ce sugerează imaginea unei existenţe provinciale, marcate de deznădejde.
La nivel fonetic, cuvântul este alcătuit dintr-o vocală închisă şi patru consoane
surde, sugerând impresia de cădere apăsătoare, căci plumbul ,,apasă cel mai greu
pe sufletul omului” (Nicolae Manolescu). Plumbul se poate asocia şi artificialului
1
din mediul social atunci când devine determinant al substantivelor ,,flori”
şi ,,coroane” : ,,flori de plumb” şi ,,coroane de plumb”, imagini ale inautenticului
în artă.
Discursul liric este structurat în două catrene de o geometrie aproape
perfectă, care corespund celor două planuri, cel exterior, al cimitirului şi sicrielor şi
cel interior, al sentimentelor şi trăirilor.
Versul incipit (,,Dormeau adânc sicriele de plumb”) anticipează tema morţii
prin motivul somnului şi al sicriului, evidenţiind planul exterior. A doua strofă
face trimiteri către spaţiul interior al sensibilităţii poetice, valorificând teme şi
motive specifice esteticii simboliste : singurătatea, tristeţea, izolarea şi neliniştea.
Prin descriere, în prima strofă se conturează o ambianţă funebră, iar motivele
prezentate amintesc de un topos literar de factură simbolistă, cimitirul. Repetarea
cuvântului-simbol (plumb), la nivelul rimei are rolul de a sugera limitarea condiţiei
umane. Corespondenţa între solitudinea eului poetic şi realitatea ostilă este
evidenţiată în versul al treilea prin intermediul conjuncţiei ,,şi” : ,,şi stam singur în
cavou…şi era vânt”.
Treptat, se conturează un al doilea plan poetic reprezentat de lumea eului
creator care, în universul static, se simte închis într-un cavou metaforic. Astfel,
acesta poate fi oricând asociat cu trupul-cavou, cu oraşul-cavou sau chiar
universul-cavou, sugerând perceperea existenţei ca un şir nesfârşit de cercuri
concentrice, un labirint dedalic.
Versul ,,dormea întors amorul meu de plumb” concentrează semnificaţiile
poetice ale strofei secunde, creionând tema iubirii subordonată temei morţii.
Iubirea pare un ideal abandonat, un vis risipit în iluzia neantului, aparţinând unui
viitor intrascendent, este refuzată poetului incapabil de a simţi pasiune sau
ataşament afectiv.
Finalul poeziei este construit pe motivul aripilor care, în asociere cu
simbolul plumbului sugerează un zbor greu, invers barbian, o prăbuşire a sinelui,
surprinsă într-o tensiune lirică profundă : ,,Obsesie a teluricului, o gravitate
colosală trage totul în jos”( Nicolae Manolescu). Imaginea poetică este aceea a
unei escatologii interioare, căci plumbul ,,trage spre infern, spre imund şi
irecuperabil, într-o continuă gravitaţie descendentă” (Constantin Ciopraga).
Imaginarul poetic conturează o prelungire a semnificaţiilor poeziei, menţine
tensiunea lirică şi accentuează atmosfera funebră, tenebroasă, sugerând solitudinea
şi disperarea vocii creatoare. Simetria versurilor, realizată prin reluarea verbului la

2
imperfect ,,dormeau”, a determinantului ,,de plumb” şi a structurii ,,stam singur”,
creează sugestia damnării irevocabile a destinului uman.
Imaginile auditive descriu o muzicalitate stridentă, imperfectă, prin sugestia
scârţâitului de coroane şi prin prezenţa vântului. Sugestiile în asociere cu imaginea
auditivă a strigătului care sfâşie tăcerea deschid perspectiva expresionistă asupra
condiţiei omului şi locului acestuia în Univers. Poezia simbolistă este una a
consonanţei, a armoniei muzicale, caracterizată de o simţire discretă şi evazivă, dar
la ,,Bacovia însă <<scârţâielile>> ating urechea ca sunete <<înfiorătoare>> […]
instinctul melodiosului este absent”. (Nicolae Manolescu)
Ȋn ansamblul discursului liric, la nivel fonetic, atrag atenţia închiderile
consonantice, precedate de vocale închise (,,vestmânt, vânt”), sugestia de vaiet
prelung fiind accentuată prin prezenţa diftongilor şi a triftongilor
(,,atârnau” ; ,,dormeau”). Conotaţiile sunt potenţate, la nivel lexical, prin termenii
din sfera semantică a morţii (,,sicrie”, ,,cavou”), iar repetarea unor lexeme are ca
efect monotonia. La nivel morfologic sunt frecvente verbele statice, majoritatea la
timpul imperfect, timp care sugerează permanentizarea stării de angoasă, de
spleen :,,dormeau”, ,,stam”. Formele verbale de perfect-compus (,,am început”) şi
de conjunctiv (,,să strig”) evidenţiează disperarea poetului atunci când este cuprins
de fiorul sumbru al morţii. Adverbul ,,adânc”, asociat verbului ,,dormeau”
sugerează trecerea, respectiv ruperea de firesc, de lumea reală. Prezenţa verbelor la
persoana I şi a adjectivului posesiv (,,amorul meu”) susţine lirismul subiectiv al
poeziei, fiind mărci ale eului creator. La nivel stilistic atrag atenţia personificarea
(,,dormeau sicriele”), epitetul (,,adânc”), metafora (,,aripile de plumb”), enumeraţia
(,,sicriele de plumb şi flori de plumb şi funerar vestmânt”) şi repetiţia (,,plumb”).
Aceste sugestii sunt amplificate de rima masculină îmbrăţişată şi de ritmul iambic,
care alternează amfibrahului, în versuri a căror măsură este fixă, de zece silabe .
Textul poetic concentrează elemente definitorii pentru estetica simbolistă (de
exemplu, cromatismul, tehnica repetiţiei, folosirea simbolurilor, sesizarea
corespondenţelor subtile între universul interior şi cel exterior, surprinderea
angoasei existenţiale), astfel încât Bacovia rămâne, după aprecierea lui I.
Caraion ,,bijutierul plumbului în istoria literaturii române”, un punct de referinţă în
istoria simbolismului românesc.