Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga
-tema şi viziunea-
Ȋn cazul lui Lucian Blaga, arta poetică implică o atitudine subiectivă conştient asumată
faţă de lume, o modalitate fermă de situare a eului liric în univers şi de a fiinţa în poezie. Faţă de
eul ,,ereditar ” şi oracular arghezian, cel blagian este o voce interiorizată, mesajul întorcându-se
către emiţătorul-poet. Eul nu este auctorial, este mai curând afectiv, căci se plasează într-un
raport cu lumea interioară şi se exprimă sub forma trăirilor, impulsurilor, atitudinii. Prin această
formă a confesiunii lirice, ne aflăm în plin context expresionist, căci, odată cu acesta, poezia
devine o expresie a conştiinţei individuale, iar obiectul artistic are un centru de greutate spiritual.
Eul cugetător se metamorfozează în conţinut de conştiinţă. Crezul artistic blagian nu ia forma
unei situări personale faţă de actul creator, ci o situare faţă de obiect : lumea văzută ca un univers
interior distinct. Poezia nu mai e o pură redare a lumii, ci o reordonare a ei începând cu rostirea
vocabulei ,,eu”.
Expresionismul a apărut în primele decenii ale veacului XX şi este un curent artistic ce
promovează pathosul existenţial, amplificând la maximum detalii ale vieţii cotidiene, ridicându-
le la dimensiuni gigantice sau deformându-le până la grotesc sub lupa groazei şi a disperării
umane. Ȋn creaţia lui Blaga, expresionismul la care aderă poetul este vădit încă din ,,ars poetica”
a ,,tinereţii” sale artistice: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii : subiectul este structurat pe
conceptul de cunoaştere extatică, sensul artei, al poeziei rezidă din cultivarea misterului
universal, lumea este joc de umbre şi lumini, mitul, metafora şi simbolul
reprezintă ,,instrumente” ale cunoaşterii subiective, poetice, opuse cunoaşterii obiective,
raţionale. Concepţia despre poezie a lui Blaga nu poate fi însă explicată exclusiv prin
expresionism deoarece viziunea despre poezie a autorului este, de la început, mai comprehensivă
şi, practic, ea nu poate fi redusă la principiile ale vreunui curent modern anume.
Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, apărut în 1919, deschide volumul de
debut al lui Lucian Blaga, ,,Poemele luminii”. Exegetul Matei Călinescu consideră poezia ca
fiind mai mult un manifest teoretic decât un poem propriu-zis deoarece epistemologia blagiană
transformă misterul într-un suprem ,unghi de vedere”, acesta devenind cheia de boltă a unei
filosofii- ,,noi filosofăm sub specia misterului ca atare”.
Tema poeziei este cunoaşterea revelată prin metafora luminii, atitudinea faţă de tainele
universale, potenţarea acestora prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete prin care
acestea se evidenţiază.
Prima parte a textului delimitează atitudinile lirice prin negare : nu strivesc, nu ucid,
verbe ale durităţii, desprinse parcă dintr-un decalog propriu care, în situarea lor pe axa
discursului personal, capătă sens afirmativ. Blaga refuză atitudinile necruţătoare şi îşi însuşeşte
implicit înfiorarea delicată în faţa misterelor lumii. Lumea este denumită metaforic o corolă de
minuni, metaforă revelatorie care implică o întreagă concepţie poetică. Dacă Arghezi situa
universul sub sintagma florilor de mucigai, desemnând sorbidul şi urâtul, condamnarea, Blaga
reinstaurează criteriul estetic, iar frumosul devine o substanţă a universului. Corola implică şi
ideea de ordonare, de coerenţă, de perfecţiune (prin imaginea cercului), căci lumea e privită ca şi

1
un loc al armoniei. Dar esenţa ei este misterul, iar textul potenţează această idee prin alte
elemente : taine, vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, întunecata zare, largi fiori
de sfânt mister, taina nopţii. Lumea creată este o mare taină pe care poetul îşi propune să nu o
anuleze prin interpretare, ci să o potenţeze prin simţire. Refuzând raţiunea, poetul îşi însuseşte un
nou mod, foarte personal, de a simţi. Metafora corolei de minuni se ordonează sub forma unei
enumeraţii de simboluri bisemice (în flori, în ochi, pe buze ori morminte), reluată în final sub
forma şi flori şi ochi şi buze şi morminte. Floarea vizează natura în aspectul ei estetic, o ordonare
perfecta a unui creator absolut, ochiul devine un simbol al cunoaşterii individuale, dar şi al
spiritului, buzele trimt către misterul erosului, dar şi al rostirii sau al tăcerii, iar mormintele
corespund morţii văzute ca un necunoscut (motivele ubi sunt şi panta rhei- strămoşi şi viitor).
Enumerarea atributelor lumii este realizată într-o ordine crescândă a elementelor de ,,mister”
cuprins în ele iar în final, repetiţia adverbului şi le va egaliza.
Textul se constituie şi pe baza unui sistem de opoziţie, redată prin doi poli antagonici :
lumina mea- lumina altora. Putem identifica două moduri artistice total opuse de situare în
centrul Universului. Lumina altora ar putea desemna o lirică a discursivităţii şi obiectivităţii, o
cale de cunoaştere mai apropiată de raţiune, pe când lumina mea este cunoaşterea poetică
singulară, revendicată doar de Blaga. Este un mod metaforic de asumare a tot ceea ce au susţinut
de fapt marii creatori expresionişti : eu-creatorul sunt conştiinţa, lumea este expresia mea, iar arta
este un mijlocitor între eu şi lume. Cele două planuri sunt clar delimitate, iar conjuncţia
adversativă dar are rolul de a le rupe complet: Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric./ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină. Rolul de
conştiinţă ordonatoare supremă care va reveni poeului este subliniat şi prin comparaţia extinsă cu
luna care cu razele ei albe nu micşorează, ci tremurătoare,/ măreşte şi mai tare taina nopţii. Prin
raportare la acest astru ,,supus timpului şi morţii”, ,,marea epifanie a timpului”, poetul îşi
defineşte rostul artistic : aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fior de sfânt mister/ şi tot
ce-i ne-nţeles/ se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari. Sensul căutat de poet este cel vizat de
întreaga lirică a modernităţii- ambiguizarea textului, numai că Blaga nu îl revendică atât în
numele unei finalităţi estetice, cât mai ales afective : căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte. Nu prin logos se situează în zarea universului, ci prin eros, liricul devenind un mod de
a trăi şi de contopire până la identificare cu substanţa ascunsă a lumii la care eul liric se simte
participând.
Ȋn ,,Trilogia Cunoaşterii” regăsim acelaşi mod de a concepe universul ca pe o
reprezentare a misterului. Demiurgul este Marele Anonim care a ordonat lumea prin toturi
perfecte numite ,,diferenţiale divine”. Omul se află într-o stare a ,,minus cunoaşterii” şi el poate
pătrunde în ordinea misterului prin plăsmuiri de natură mitică, artistică, metafizică sau ştiinţifică,
prin creaţie şi cultură. Ȋn subconştientul colectiv există nişte funcţii stilistice, subiective,
modelatoare a misterului, numite ,,categorii abisale”. Ȋntre el şi lume, Marele Anonim a situate o
barieră atemporală supranumită ,,censure transcendentă”, prin care misterul este ocrotit. Omul
îşi poate asuma două tipuri de cunoaştere. Cunoaşterea luciferică sau poetică, intuitive, în care
obiectul conţine o parte fanică, revelată şi una criptică, ascunsă (manifestarea zeului în absenţa
lui), are ca scop potenţarea, adâncirea misterului şi nu lămurirea lui. Fiind specifică poetului, ea
este directă şi îmbogăţeşte fiinţa artistică. La polul opus se situează cunoaşterea paradisiacă,
conceptuală, care se distinge prin fixarea asupra obiectului, considerat în întregime dat, este de

2
tip logic, raţional, este directă, anulează misterul şi sărăceşte fiinţa. Blaga este adeptul
cunoaşterii luciferice, deoarece el consideră că pentru fiinţa umană există o singură modalitate de
a lua constact cu realitatea, nu prin simţuri, ci prin problematizare, ,,prin deschidere către
mistere”.
Germenii acestei concepţii se întrevăd în poem. Metafora corola de minuni , prin sensul
de ordonare perfectă, trimite către ideea diferenţialelor divine, iar poetul îşi revendică doar
cunoaşterea luciferică (lumina mea) prin care se potenţează întunecata zare, calea de accedere
fiind simţirea, şi refuză cunoaşterea paradisiacă (lumina altora) prin care se anulează chiar esenţa
universului (sugrumă vraja nepătrunsului ascuns).
Lirismul subiectiv este susţinut prin folosirea recurentă a pronumelui personal ,,eu ” şi
prin formulele verbale de persoana I, numărul singular, care au ca efect exacerbarea trăirilor
eului liric.
La nivel prosodic remarcăm o mare libertate în folosirea elementelor de versificaţie.
Predilecţia pentru folosirea versului alb, strofei polimorfe (20 de versuri), alternarea versurilor
lungi cu cele scurte, absenţa rimei şi prezenţa imgambamentului, tehnică modernă utilizată
pentru cursiviatea şi prelungirea ideilor.
Poetica blagiană este o poetică a ,,obiectivării şi a esenţializării” (Matei Călinescu)., unde
metafora şi mitul devin garanţii ale obiectivităţii”.
Ȋn concluzie, poezia este pentru Blaga ,,oglinda din adânc”- poetul îşi contemplă chipul
nu într-o oglindă pe care i-ar fi putut-o pune la îndemână industria omenească, ci în fireasca,
străvechea , primordiala oglindă a unei fântâni în jurul căreia se creionează esenţialul blagian,
individualul său topindu-se în cosmic. Această atitudine antiindividualistă, cum sublinia Matei
Călinescu, ,,este prin excelenţă modernă, substanţial şi organic modernă, dincolo de curente sau
direcţii literare anume”. Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o ontologie
izvorâtă din setea de absolut şi permanentizare, un manifest al artelor poetice.