Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică modernă, fiind plasată în fruntea volumului de
debut al autorului, intitulat sugestiv Poemele luminii ( 1919) şi reprezintă o poezie programatică prin care poetul anunţă o
lirică reflexivă, o adevărată confesiune a trăirilor autentice. În acelaşi timp, poemul este o mărturie metaforică a viziunii
poetului asupra lumii şi asupra cunoaşterii.

L. Blaga este încadrat în curentul expresionist, deoarece poezia lui se concentrează în jurul următoarelor aspecte:
exacerbarea conştiinţei eului creator, sentimentul absolutului, tensiunea lirică pe care o degajă universul creaţiei blagiene,
în relaţie cu triunghiul expresionist trăire – expresie – trăire.

Titlul poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii reliefează, într-un enunţ format dintr-o propoziţie
dezvoltată, raportul eu poetic – univers. Caracterul confesiv-declarativ al textului este susţinut prin pronumele la
persoana I singular „eu” , care apare încă din titlu şi este reluat apoi insistent pe tot parcursul poeziei. Eul liric îşi enunţă
incă din titlul poeziei o convingere intimă, care generează o viziune artistică totalizatoare : refuzul de a interveni cu
brutalitate asupra tainelor lumii, teama de a nu periclita echilibrul fragil al universului şi de a nu-i strivi frumuseţea.
„Corola de minuni a lumii” este o sintagmă cu valoare de metaforă revelatorie, care sugerează imaginea unui univers
structurat după modelul platonician, circular, perfect,în care fiinţa umană este plasată, privilegiat, în centru. „Corola de
minuni” imaginează deci lumea ca pe o reprezentare sferică , definită prin ideea de miracol, sugerîndu-se astfel că lumea
întreagă are frumuseţea, dar şi fragilitatea unei flori, iar asupra ei orice intervenţie violentă poate avea efecte distructive.
 La nivel compoziţional, discursul poetic este structurat ca monolog liric, iar cele douăzeci de versuri cu măsură
inegală se organizează în patru secvenţe. Acestea au ca centru de iradiere a semnificaţiilor poetice metafora luminii, ca
simbol al cunoaşterii.

Cunoaşterea, în concepţia lui Blaga, se bazează pe două concepte filosofice originale , definite în studiile Trilogia
cunoaşterii şi Cunoaşterea luciferică. Un prim concept îl reprezintă cunoaşterea paradisiacă, o cunoaştere de tip logic,
raţional, care se revarsă asupra obiectului cunoaşterii, dar nu îl depăşeşte, pentru că intenţia este aceea de a reduce
misterul , de a îl suprima. Acest tip de cunoaştere îi caracterizează pe oamenii de ştiinţă. În schimb, cunoaşterea luciferică
este caracteristică sensibilităţii poeţilor şi are drept scop potenţarea misterului, adâncirea şi nu elucidarea lui.

Blaga se manifestă în mod hotărât în apărarea necunoscutului ca stare existenţială, de protejare a misterelor
lumii. Pentru cunoaşterea luciferică, misterul este bunul cel mai de preţ, pentru că lumea dezgolită, denudată de orice
mister, cunoscută în detaliu, devine banală.

Aceste idei filosofice Blaga le exprimase anterior în volumul de aforisme Pietre pentru templul meu : „Câteodată,
datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un
mister şi mai mare”.

Prima secvenţă poetică detaliază relaţia eu poetic – univers, enunţată metaforic în titlu. Se remarcă definirea
concepţiei filosofice a cunoaşterii luciferice, printr-un lirism de tip subiectiv , prin verbele la persoana I, timpul prezent,
forma negativă : „nu strivesc” , „nu ucid”. Cea care are forţa de a „strivi”, de a deforma şi chiar de a ucide este, în viziunea
poetică blagiană, raţiunea sau , în limbajul său filosofic, cunoaşterea paradisiacă. Marile inefabile ale existenţei : iubirea,
moartea, sufletul, frumuseţea nu pot fi pătrunse de ascuţimea minţii, ci doar contemplate, asumate prin iubire. Misterele
acestei lumi se arată omului, se întrupează „ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”, refuzându-se înţelegerii logice,
având o parte fanică ( ce se dezvăluie ), dar un miez criptic (ascuns). Lumea îşi dezvăluie frumuseţea , păstrându-şi însă ca
pe o taină sacră înţelesurile – tocmai în aceste elemente rezidă întreaga putere fascinatorie a corolei de minuni.

Termenii din enumeraţia „flori, ochi, buze, morminte” conţin simboluri duale. Aceste elemente fac parte din
lumea obişnuită, dar sunt porţi de intrare spre necunoscut. Fiecare element este un fragment din Marele Anonim , care e
suma tuturor misterelor, sau misterul ultim. Altfel spus, lumea conţine în materialitatea ei Sacrul. Floarea reprezintă
frumuseţea, încântă prin suavitatea ei perfect geometrică, sugerând taina înfloririi, a rodirii, dar în acelaşi timp ea rămâne
o mare taină, căci frumuseţea însăşi e misterioasă. În plus, floarea are un sens conotativ, acela de efemeritate, datorită
trecerii fulgurante, rapide prin viaţă, sugerând şi fragilitatea formelor vii. Ochii sunt porţi de trecere dinspre lumea
lăuntrică spre exterior, oglindă a sufletului, iar buzele includ taina logosului, a rostirii, taina cântecului şi a sărutului,
trimiţând la ideea cunoaşterii prin Eros. Mormintele reprezintă simboluri ale mineralului, dar şi metafore ale legăturii
spirituale cu lumea de dincolo, simbolizand în acelaşi timp tulburătoarea taină a morţii. Aşadar, lumea în care trăim este
o sumă de mistere ascunse sub aparenţă cotidiană.

A doua secvenţă poetică detaliază un alt mod de cunoaştere, cea raţională, numită de Blaga paradisiacă şi
figurată poetic de metafora „lumina altora”, în care pronumele nehotărât „alţii” desemnează mulţimea celor care aleg
calea explicării raţionale a lumii. Este sugestivă ideea violenţei : „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în
adâncimi de întuneric”. Se remarcă faptul că în această secvenţă verbul „sugrumă” e folosit la forma afirmativă ,
semnificând faptul că inteligenţa care nu îşi asociază şi emoţia are efecte de profanare a misterelor şi frumuseţii lumii.

Cea de-a treia secvenţă poetică defineşte ,prin opoziţie cu cea precedentă , cunoaşterea luciferică, văzută ca o
cunoaştere poetică privilegiată. Prin intermediul conjuncţiei coordonatoare adversative „dar” se instituie antiteza dintre
două concepte opuse: „lumina mea” versus „lumina altora”, dar şi antinomia „eu” / „alţii”, adică singularitate / pluralitate.
Prin comparaţia dezvoltată cu lumina lunii este sugerată atitudinea afectivă de protejare a tainelor lumii : „(...) eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină - / şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşoreză, ci tremurătoare / măreşte şi mai
tare taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fior de sfânt mister / şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n
ne-nţelesuri şi mai mari(...)” Este aici o aglomerare a termenilor care desemnează semantic ceea ce s-ar putea ascunde
dincolo de zariştea minţii omeneşti, dincolo de „cenzura transcendentă”. Frecvenţa elementelor aparţinând câmpului
semantic al misterului „taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles” ar putea semnifica ideea că actul de creaţie
poetică înseamnă iluminare şi revelare a tainelor universului. Rezultă asfel o îmbogăţire nemăsurată a misterelor: „şi tot
ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari sub ochii mei” . Se reiterează actul mitic al creaţiei, eul cunoscător
devine eul creator, îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles.

A patra secvenţă, constituită din ultimele două versuri : „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte” , are
valoare de concluzie afectivă, motivând prin IUBIRE relaţia profundă a omului cu esenţa misterioasă a universului. Iubirea
devine instrument de cunoaştere şi cale de intuire a tainelor lumii. De altfel, ideea filosofică centrală a poeziei este :
Cunoaşterea înseamnă iubire , iar întregul discurs liric s-ar putea restrânge la versul iniţial şi la cele două versuri finale :
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (...) / căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.

Poezia lui Lucian Blaga este o artă poetică aparţinând curentului modernism , prin dimensiunea gnomică ,
definitorie pentru poezia de idei, reflexivă , prin utilizarea prozodiei moderne , a versurilor libere, de măsură variabilă,
cu libertăţi ritmice şi a ingambamentului, prin care poezia are o „curgere” interioară sensibilă şi prin care gândul poetului
se exprimă neîngrădit. Este gândul – lumină , purificat şi înnobilat prin cunoaşterea luciferică.