,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ (1919)

-L. Blaga

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

1.TITLUL
Titlul este element paratextual, sugestiv și sintetizator, care creează universul de
așteptare al lectorului. El este analitic. Din punct de vedere sintactic este alcătuit
dintr-un enunț. Pronumele personal „eu” susține caracterul confesiv și plasarea
inițială corespunde influențelor expresioniste (exacerbarea eului liric). Verbul
„eu nu strivesc” este la forma negativă, însă are sens afirmativ, definind
atitudinea protectoare a eului liric față de lume. Verbul se află la indicativ
prezent, ceea ce stabilește atitudinea clară a eului față de univers, el exprimă
refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea poetică.
Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” reprezintă ceea ce nu poate fi
atins, ceea ce este protejat de “cenzura transcendentală”, perfecțiunea este redată
prin simbolul cercului (“corola”). Ea marcheză mănunchiul de mistere ce nu
trebuie tulburat printr-o cunoaștere violentă ci doar intuit pe cale poetică.
2.DOUĂ TRĂSĂTURI ALE MODERNISMULUI
O trăsătură a modernismlui o constituie interesul autorului față de relația poet-
lume și poet-creație. În acest context, poezia este elementul de legătură dintre eu
și lume. Pentru L. Blaga, poezia este născută din iubire, care este un mod
luciferic de cunoaștere, atitudine asumată a creatorului care amplifică misterul
lumii și sentiment de comunicare profundă cu esența universului. Astfel, iubirea
și creația poetică sunt moduri luciferice de cunoaștere care îl definesc pe om în
esența sa. Refuzul înțelegerii logice a lumii în favoarea celei realizate prin iubire
este ceea ce îi garantează eului liric statutul de ființă creatoare. Lumea nu poate
fi cunoscută în profunzime de ființa umană (,,întunecată zare’’) și poetul
îmbogățește această taină prin poezia sa (,,neînțelesuri și mai mari’’). Așadar,
armonia universului nu este distrusă, căci cunoașterea absolută se situează
dincolo de limitele rațiunii.

O altă trăsătură a modernismului este caracterul filozofic al poeziei. Poezia

dezvoltă în in mod metaforic teoria cunoașterii luciferice și a cunoașterii
paradisiace, idei pe care L. Blaga le va dezvolta ulterior în filozofia sa.
Demiurgul universului, în termenii filozofului Blaga, este o ființă impersonală
pe care o numește Marele Anonim. Acesta este posesorul cunoașterii absolute,
este creatorul limitei de nedepășit pentru ființa umană și este cel care permite
eului să se raporteze la misterul universului prin: "plus-cunoaștere" (atenuarea
misterului) cunoaștere paradisiacă, "minus-cunoaștere "(mărirea misterului),
cunoaștere luciferică, ,,zero-cunoaștere’’ (permanentizarea misterului).
Cunoașterea luciferică mărește misterul, sporind frumusețea lumii. Cunoașterea
paradisiacă este limitată și prin ea misterele lumii sunt parțial revelate. Aceasta
nu este adecvată tainelor căci marile mistere ale existenței precum dragostea,
frumusețea, inocența, sufletul, moartea, nu pot fi pătrunse cu mintea ci doar
contemplate prin iubire și cunoscute prin trăire directă.

3. RELAȚII DE SIMETRIE ȘI DE OPOZIȚIE

Mesajul poetic se realizează pe baza relațiilor de simetrie și de opoziție. Poezia
se structurează pe două planuri care corespund antitezei din planul cunoașterii .
Prim-planul este concentrat asupra eului liric care optează pentru cunoașterea
luciferică (“lumina mea”). Aceasta este o conoaștere intuitivă, cu ajutorul căreia
eul liric se integrează în esența universului. Poetul, ființă cu talent creator,
“sporește” tainele și adaugă „corolei de minuni a lumii” o altă minune, aceea a
poeziei sale. De aceea, cunoașterea la care el face apel este cea prin care
misterele sunt integrate ființei prin iubire. Planul secund este ocupat de alții care
aleg calea cunoașterii paradisiace (“lumina altora”). Aceasta este o cunoaștere
rațională, pe care o adoptă pamenii comuni, lipsiți de imaginație sau oamenii cu
o gândire mecanicistă prea avansată; acești oameni nu pot să se desprindă de
aparența lucrurilor și să vadă esența. Eul blagian știe că inteligența fără emoție
poate avea consecințe distructive asupra misterelor și asupra frumusețiilor lumii.

4.DOUĂ IDEI POETICE

O primă idee poetică se desprinde din prima secvență lirică unde se detaliază
relația eu-univers enunțată metaforic în titlu. Poezia redă călătoria inițiatică a
eului liric (destin poetic asumat) ,,în calea mea’’. Prima imagine pe care eu liric
o are despre lume este cea a unui întreg misterios, pe care eul liric vrea să-l
distrugă. Lumea exprimată metaforic prin ,,corola de minuni a lumii’’ devine
obiect al cunoașterii luciferice, acesta este un mister care: se arată pe deoparte
prin elemente concrete, se ascunde pe de altă parte, prin esența sa, se refuză
înțelegerii logice. Negarea cunoașterii raționale, este de fapt un îndemn pentru o
cunoaștere profundă, ca o cucerirea a paradisului pierdut. Necunoscutul
(,,corola de minuni a lumii’’) este exprimat prin simboluri concrete: flori, ochi,
buze, morminte; enumerația este alcătuită din elemente diverse, care sugerează
complexitatea lumii. Aceste elemente sunt fragile în fața intervenției brutale a
rațiunii, sunt un fragment al Marelui Anonim, redau o viziune asupra lumii în
contorul căreia se află eul liric ce adoptă ,,minus-conoașterea’’ fiind conștient de
legătura sa profundă cu lumea, marchează nivelurile ontologice (mineral/
vegetal/ animal/ uman) care sunt trepte ale cunoașterii. De asemenea, au egală
importanță în cadrul ,,corolei de minuni a lumii’’ idee evidențiată prin
coordonare sintactică. FLORILE reprezintă universul vegetal, numesc natura
/ființa iubită/ inspirația și exprimă cunoașterea senzorială, fragilitatea lor poate fi
asociată cu destinul uman supus trecerii timpului. OCHII reprezintă universul
uman și cel al celorlalte viețuitoare, sunt un spațiu de întâlnire dintre eu și lume,
exprimă cunoașterea contemplată. Deschiderea lor poate fi asociată cu poarta de
legătură, cu lumea misterelor, cu lumlie ascunse. BUZELE exprimă cunoașterea
prin logos și cunoașterea prin eros. MORMINTELE sugerează simboluri ale
pământului/univers mineral, reprezintă taina morții și exprimă cunoașterea prin
păstrarea legături spirituale cu străbunii. Acestea sunt taine întâlnite de eul liric
și ocrotite prin iubire. Ideea este reluată în a treia secvență lirică unde eul poetic
motivează prin iubire relația sa cu esența misterioasă a universului. Iubirea este
instrument de cunoaștere.
O altă idee poetică reiese din a două secvență lirică și ce constuiește pe baza
unor relații de opoziție susținute gramatical prin conjuncția ,,dar’’ :
antiteza ,,lumina altora’’ - ,,lumina mea’’ și alternanța multiplicitate-unicitate.
Cunoașterea paradisiacă /nonpoetică este evidențiată prin metafora ,,lumina
altora’’ în care adjectivul nehotărât, devine mulțimea celor care aleg
calea ,,plus-cunoașterii’’. Este reprezentată prin verbe cu sens negativ
,,sugrumă’’. Redă un spațiu al înstrăinării de lume, care se află într-o altă lumină
deci ocrotitoarea nopții și se construiește ca un teritoriu al întrebărilor științifice.
Cunoașterea luciferică /poetică : este exprimată prin metafora ,,lumina mea’’ și
este definită ca intuiție, aceasta este ,,minus-cunoașterea’’. Ceea ce filozoful
Blaga numește ,,minus -cunoaștere’’ nu e o negare a cunoașterii, ci un mod de a
percepe lumea ca un produs perfect al Marelui Anonim a cărui armonie nu
trebuie distrusă ,,cu mintea’’. Este reprezentată prin verbe cu sens
afirmativ ,,sporesc’’; ,,mărește’’; ,,îmbogățesc’’ și îl înfățișează pe eu liric.
Acesta apare ,,ca purtător de lumină’’ (Ion Pop), cu un destin de excepție, ca
ființă solitară, opusă celor mulți. Se presupune că prezența nocturnă, în acest
sens, este ilustrativă comparație eului liric cu luna (,,și întocmai cum cu razele ei
luna/[…]/așa îmbogățesc și eu întunecata zare’’). Dacă în universul poetic
eminescian, luna, motiv literar romantic, ocrotește cuplul de îndrăgostiți ca o
regină a nopții, la L. Blaga, luna personifică dublul cosmic al eului liric care
contemplă frumusețea universului. Eul liric se situează într-un plan superior.
Lumina lui este lunară, feminin învăluitoare, căci razele lunii nu micșorează
întunericul, ci învăluie lumea cu un fel de aură protectoare (,,cu razele ei albe
luna/nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții’’).
Împrumutând din lumina lunară, poetul, după modelul devin, creează poezie sub
semnul exploziei de lumină. Astfel, eul liric se află în dublă ipostază: eu creator
al lumii prin iubire și eu creator artistic, care scriind poezie îmbogățește taina
lumii. Poezia este ambiguă și generează mai multe interpretări, deci mărește
taina universului (,,și tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari’’).
Această dublă atitudine este o îmbogățire a ființei și a vieții.