„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga

Opera literară Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernistă, alături
de Testament, de T.Arghezi şi Joc secund de I.Barbu, deschizând volumul de debut, „Poemele luminii” (1919).
L.Blaga accentuează raportul dintre poet şi lume, dintre poet şi creaţie.
Modernismul s-a manifestat la inceputul secolului al XX-lea ca forma a spiritului novator in arta si in cultura,
opunandu-se, astfel, traditionalismului. Modernismul literar cuprinde, in sens larg: simbolismul, expresionismul si
avangarda.
Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, poezie ce prezintă idei despre menirea
poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale. Aparține expresionismului prin expresia pură a stărilor
sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginal e artistice puternice, violente, prin elanul vital,
starea de neliniște și impuls interior ce derivă din text: „eu nu strivesc”, „nu ucid”. Este modernă prin limbajul
ambiguu, prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric…”) prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este
sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea), dimensiune subliniată și de
Dumitru Micu (Scurtă istorie a literaturii române”): „modernismul blagian este înainte de orice «metaforă
revelatorie»”.
Atorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere: paradisiacă şi luciferică. Prima este de tip
raţional, reducând misterul lumii prin intermediul logicii şi al intelectulu, iar cea de-a doua este bazată pe intuiţie, pe
imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. Rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii ci de a le potenţa. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul
să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul
cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.
Tema literară o constituie atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului, conform căreia
cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia este scrisă sub forma unei
confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă
în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu (care se
repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: întâlnesc,
sporesc.
Titlul este o metaforă revelatorie, ce semnifică ideea cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”,
imagine a perfecţiunii, a absolutului, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.
Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de simetrie cu versurile care încheie arta poetică: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Faptul că poezia începe cu
pronumele personal „eu” atrage atenţia asupra ipostazei eului liric. Încă din primul vers se subliniază concepţia pe
care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin
verbul la forma negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul operei prin intermediul altor verbe
semnificative: „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea misterului. Este prezentată
atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strives”, „nu ucid”. Eul liric
refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul
creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv („calea mea”).
Minunile corolei sunt descrise prin metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe
buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea, buzele iubirea, dar şi
rostirea poetică, iar mormintele moartea, eternitatea, teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită
imposibilităţii de a le cunoaşte integral.
A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi a altor scriitori în ceea ce
priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de cunoaştere,
paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului de către pronumele
personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina
altora”). Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează cunoaşterea.
Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul
semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „taina
nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice).
 Finalul poeziei are un rol conclusiv („căci”), în care poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele
misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de
contemplaţie, cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.
Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia, versurile au măsuri diferite, se anulează rima,
folosindu-se ingambamentul şi versul liber.
Prin urmare, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de L.Blaga este o artă poetică deoarce aduce ȋn discuţie
relaţia dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie. Ȋn operele poeţilor modernişti, cuvântul poetic nu explică
lucrurile, ci le sugerează, nu dezvăluie misterul universal, ci îl protejează.

Eu nu strivesc corola de minuni a şi-ntocmai cum cu razele ei

lumii albe luna
şi nu ucid nu micşorează, ci tremurătoare
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc măreşte şi mai tare taina nopţii,
în calea mea aşa îmbogăţesc şi eu întunecata
în flori, în ochi, pe buze ori zare
morminte. cu largi fiori de sfânt mister
Lumina altora şi tot ce-i neînţeles
sugrumă vraja nepătrunsului se schimbă-n neînţelesuri şi
ascuns mai mari
în adâncimi de întuneric, sub ochii mei -
dar eu, căci eu iubesc
eu cu lumina mea sporesc a lumii şi flori şi ochi şi buze şi
taină - morminte.