Lucian Blaga:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea mea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepatrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină–
1
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
mareşte si mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
si tot ce-i nenţeles
se schimbă-n nentelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.
Poezia a apărut în fruntea volumului Poemele luminii (1919). Este în egală măsură o artă poetică şi o poezie
filozofică de cunoaştere.
Poezia nu este o artă poetică obişnuită pentru că Blaga nu vorbeşte nicăieri clar, explicit, despre
rosturile poeziei şi ale poetului. Această diferenţă devine mai evidentă, dacă comparăm poezia cu
Testament de Tudor Arghezi. Spre deosebire de Arghezi, care îşi exprimă clar concepţia despre izvoarele
poeziei, despre instrumentele ei, despre misiunea poetului şi a poeziei, poezia lui Blaga cuprinde un
conţinut incifrat pentru a cărui înţelegere este necesară raportarea la concepţia sa filozofică.
Poetul concepe lumea ca pe o corolă de minuni, care cuprinde tainele ce apar în calea omului.
Poetul foloseşte metafore pentru a sugera tainele care se oferă cunoaşterii omului; deci flori, ochi, buze,
morminte înseamnă natura, omul, iubirea, cuvântul, moartea.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea mea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Paralel, poetul procedează la o singularizare a eului său poetic; oamenii obişnuiţi, prin cunoaşterea
lor raţională, paradisiacă, distrug aceste taine. Poetul, prin cunoaşterea sa intuitivă, metaforică, luciferică,
nu ucide tainele universului:
Lumina altora
sugrumă vraja nepatrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric
Folosind conjuncţia adversativă dar, poetul insistă asupra opoziţiei fundamentale dintre felul său
de cunoaştere şi cunoaşterea celorlalţi. Tot în acelaşi scop poetul foloseşte şi o comparaţie expresivă: aşa
cum razele lunii măresc taina nopţii, poetul, prin cunoaşterea sa intuitivă, metaforică, îmbogăţeşte lumina
lumii:
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
mareşte si mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
În Pietre pentru templul meu Blaga mărturisea că misiunea poetului nu este de a descifra tainele ci
de a transforma în taine şi mai mari. Aceeaşi idee este exprimată prin versurile:
şi tot ce-i nenţeles
se schimbă-n nentelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
La baza cunoaşterii şi a actului poetic poetul pune iubirea:
căci eu iubesc
şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.
Iubirea nu are la Blaga doar o funcţie sentimentală, ci reprezintă o modalitate de cunoaştere, de
pătrundere în misterele universului. Blaga sugerează că numai dintr-o astfel de iubire pentru lume, pentru
valorile vieţii şi numai dintr-o astfel de cunoaştere intuitivă, luciferică, se poate naşte poezia.
Misiunea poetului este deci de a amplifica tainele universului, de a intui în formele concrete (flori,
ochi, buze, morminte) marile taine, esenţa lucrurilor şi a fenomenelor.
Poezia înseamnă deci intuirea în concret, în particular a universului, pătrunderea intuitivă în esenţa
fenomenelor. Poezia este deci o viziune poetică a lumii. La baza ei stă cunoaşterea metaforică, luciferică,
şi iubirea.
Rolul poetului este de a proteja şi de a amplifica misterele lumii.
Ceea ce priveşte realizarea artistică, se remarcă capacitatea poetului de a plasticiza idei abstracte.
Astfel el foloseşte un şir de metafore: corolă de minuni, flori, ochi, buze, morminte, lumina altora, luminea
mea, etc. pentru a reda concepţia sa despre cunoaştere şi creaţie.
Cuvântul-cheie este taină, redat metaforic prin vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric,
sfânt mister, întunecata zare, nenţelesuri şi mai mari, taina.
Poetul îşi realizează diascursul liric exclusiv în vers liber.
 Poezia este alcătuită din 20 de versuri, alternând 6 versuri scurte şi foarte scurte cu 14 versuri
lungi şi foarte lungi. Întregul discurs liric este construit pe opziţia termenilor principali, cunoaşterea
poetică, luciferică, şi cunoaşterea poetică, lumina mea. Pentru lumina altora există un singur verb:
sugrumă, dar se subînţelege şi celelalte verbe: strivesc, ucide, nu sporeşte, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte.
Opoziţia este marcată gramatical şi prin conjuncţia adversativă dar (dar eu / eu cu lumina mea…) şi prin
conjuncţia cauzală căci (căci eu iubesc…).
Poezia se constituie astfel într-o mărturisire lirică a unui crez artistic şi a unei concepţii filozofice
depsre cunoaştere. Ea este semnificativă şi pentru lirismul reflexiv, metaforic a lui Blaga.

Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Am văzut că poezia lui Lucian Blaga nu poate fi percepută fără a cunoaşte conceptele
filozofice ale filozofului Blaga.
Punctele de contact dintre cele două domenii apar nu atât ca rezultat al unei circulaţii de
idei dintr-un plan într-altul, cît mai degrabă ca manifestări independente ale aceluiaşi mod de a
înţelege universul.
Ilustrativă in acest sens este poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii cu care se
deschide volumul de debut “Poemele luminii” din 1919. Această poezie este “Testamentul” lui
Blaga. Ideile ei, desprinse dintr-o suită de reprezentări poetice, sunt în linii mari, aceleaşi cu ideile
enunţate teoretic şi sistematic în “Cunoaşterea luciferică” din 1933, volum integrat ulterior în
“Trilogia cunoaşterii”.
Blaga sugerează, în ambele situaţii, dar cu mijloace diferite, aceeaşi deosebire dintre
gândirea logică sau paradisiacă şi cea poetică sau luciferică. În trilogia “Trilogia cunoaşterii”
vorbeşte de o “dualitate” a cunoaşterii. Cunoaşterea poetică este o “cunoaştere luciferică” şi are
drept scop potenţarea misterelor.
Blaga nu-si mai pune întrebări legate de marile probleme ale universului nu mai încearcă
căutări precum Arghezi în Psalmii săi ci ajunge la concluzia că filozofii nu pot pătrunde secretele
lumii şi de aici poziţia sa: ”Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din
jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles, un rost, şi valori, care
izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale vieţii şi duhului meu. Omul trebuie să fie creator, - de
aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului”.
Structura poeziei: Poezia apare ca o scurtă confesiune în care Blaga vorbeşte de atitudinea
lui faţă de tainele universale, optând cu fermitate nu pentru cunoaşterea lor pe cale raţională, ci
pentru potenţarea lor prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează.
Conduita aceasta reliefează nu atât opoziţia filozofică între raţionalism şi iraţionalism, cât o
diferenţă între gândirea raţională şi gândirea poetică, aceasta din urmă creatore de metafore,
adică de imagini în care se intuieşte simultan existenţa a două planuri diferite în ordinea lucrurilor,
unul concret şi altul abstract. Textul nu este conceptual, ci poetic. Blaga nu înşiră un număr de
raţionamente, ci de metafore. Mărturisirea lui se organizează în jurul unor opoziţii mereu
amplificate: eu - alţii; lumina mea - lumina altora; corola de minuni a lumii - flori, ochi, buze ori
morminte. Toţi termenii au un sens figurat: pronumele personal eu-de astfel, cuvântul cheie al
poeziei, prin repetiţia lui obsedantă - semnifică pe poet, lumina mea semnifică gândirea poetică,
lumina altora-gândirea logică, corola de minuni - misterele universale, flori, oclui, buze, morminte -
înfăţişările concrete ale misterelor.
Structura antitetică marcată prin termenii principali este adâncită prin distribuţia verbelor. În
propoziţiile în care subiectul este “eu” verbele predicate sunt: nu strivesc, nu ucid, nu ingrum ci
sporesc, îmbogăţesc, iubesc. Pentru lumina altora există un singur verb predicativ: Sugrumă, dar
prin asociaţii subînţelese i se pot ataşa şi altele: striveşte, ucide, nu sporeşte, nu îmbogăţeşte, nu
iubeşte.
 Este evident că acţiunile exprimate de verbe reprezintă expresia metaforică a efectelor
cunoaşterii asupra spaţiilor necunoscute. Cunoaşterea logică “reduce numeric misterele” prin
“determinarea lor conceptuală “ le sugrumă vraja, adică farmecul concret, individual, prin
abstractizare. Cunoaşterea poetică, dimpotrivă conservă fiorul concret al necunoscutului, ba chiar
îl sporeşte, proiectând “în misterele lumii un înţeles, un rost şi valori” noi, care aparţin poeziei.
Pornind de la premisa că termenul “eu” e cheia de înţelegere a ideii poetice, tot textul poate
fi redus la doua propoziţii: “eu nu strivesc corola de minuni a lumii / căci eu iubesc şi ochi şi flori şi
buze şi morminte”.
Atitudinea de protejare a misterelor este explicată prin iubire, care la Blaga nu are doar o
funcţie sentimentală, ci este un instrument al cunoaşterii, o cale de pătrundere în misterele lumii.
Poezia, şi aceasta este problema fundamentală pe care ne-o relevă Blaga, înseamnă
intuirea în concret, în particular, a universalului.
Apare evident că Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se constituie ca o artă poetică, ca
act de mărturisire a unui crez artistic si a unei conduite filozofice, ceea ce explică şi orgolioasa ei
aşezare în fruntea întregii creaţii poetice a lui L. Blaga.
E. Lovinescu îl consideră: “unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”.
L. Blaga foloseşte versul liber. Există doar un ritm interior în funcţie de gândirea abruptă,
sacadată a poetului. Este uimitoarea capacitatea poetului de a-şi plasticiza ideile, de a-şi transmite
abstracţiile în forme concrete, ceea ce dovedeşte o remarcabilă forţă de materializare: eu, cu
lumina mea sporesc a lumii taină / întocmai cum cu razele ei luna / nu micşorează, ci
tremurătoare / măreşte şi mai tare tema nopţii (comparaţie).
Îl putem apropia apoi de Eminescu prin capacitatea de a pune un plan filozofic secundar în
reprezentările sale.

Referat luat de pe www.e-referate.ro

Webmaster : Dan Dodita