Particularită țile unui text aparținâ nd lui Lucian Blaga

”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” , apărută în 1919, este poezia ce deschide volumul ”Poemele
luminii” al lui Lucian Blaga. Poezia și chiar volumul întreg pleacă de la un simbol dominant în lirica lui Blaga,
lumina. Aceasta este o artă poetică, un manifest deoarece autorul își exprimă crezul literar. De asemenea,
poemul este reprezentativ pentru lirica blagiană și totodată pentru literatura română.

Pe de o parte, poemul se încadrează în curentul literar modernism. O primă trăsătură este reprezentată
de inovațiile prozodice: poemul este format dintr-o singură strofă cu versul alb lipsit de rimă și măsura
care variază de la 2 la 15 silabe și se remarcă folosirea tehnicii ingambamentului care presupune
continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă mică la începutul versului și care
se observă în versurile precum: ” Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid”. Prin urmare, accentul
se mută de pe forma poeziei pe conținutul acesteia, aspect observat și din exacerbarea eului poetic care
reiese din lirismul subiectiv accentuat prin repetarea de 5 ori în poezie a pronumelui personal de persoana
I ”eu” care se regăsește și în titlu, alături de prezența adjectivelor pronominale posesive de persoana I
”mea”, ”mei” și de verbele de aceeași persoană: ”nu strivesc”, ”nu ucid”, etc. O a doua trăsătură specifică o
reprezintă limbajul metaforic care presupune un cititor inițiat, capabil să înțeleagă mesajul transmis. În
operă se remarcă metaforele revelatorii cum ar fi ”lumina mea” din versul ” eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină –” care reprezintă cunoașterea luciferică bazată pe sentimente și ”Lumina altora” din versul
”Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns” care reprezintă cunoașterea paradisiacă bazată pe
rațiune.Totodată, inventivitatea stilistică a poetului reiese și din modul în care acesta folosește în poezie un
câmp semantic metaforic al ideii de mister: „corola de minuni”,, „taine”, „a lumii taină”, „vraja
nepătrunsului ascuns” și „întunecata zare”. Astfel opera este o artă poetică modernă în care eul liric își
exprimă concepția despre creație și optează pentru cunoșterea luciferică.

Pe de altă parte, tema poeziei este cunoașterea, dublată de atitudinea poetului în fața marilor taine ale
universului. O primă idee poetică surprinde opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere. ”Lumina altora”
reprezintă cunoașterea paradisiacă bazată pe rațiunea umană și al cărei scop este deslușirea misterelor (”şi
nu ucid/cu mintea tainele”). Acțiunile celorlalți sunt în opoziție cu atitudinea eului liric. Aceștia ucid,
strivesc și sugrumă tainele universului (”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid”, ” Lumina
altora/sugrumă vraja”). Toate verbele sunt la modul indicativ și timpul prezent deoarece sugerează stări și
acțiuni continue, iar forma negativă a acestora subliniază refuzul poetic pentru cunoașterea paradisiacă, de
tip rațional, pentru că în viziunea sa, rolul poetului este de a adânci taina unui mister, nu de a o ”ucide”;
”lumina mea”, adică cea a eului poetic, reprezintă cunoașterea luciferică preferată de acesta, care este
bazată pe sentimente și urmărește adâncirea misterului. Acesta sporește, îmbogățește și schimbă tot ce e
neînțeles în neînțelesuri și mai mari așa cum susține în versurile: ” eu cu lumina mea sporesc a lumii taină
–” , ”aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare”, ” şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari”. La
bază stă iubirea acestuia față de tainele universului, fapt care reiese din secvența:” căci eu iubesc/şi flori şi
ochi şi buze şi morminte.”. Verbele cu conotație pozitivă au rolul de a scoate în evidență atitudinea
sensibilă, iubitoare și protectoare a eului poetic asupra tainelor lumii. O a doua idee poetică reprezintă
comparația dintre acțiunile lumii care ucide, sugrumă și strivește cu rațiune orice taină (”Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/şi nu ucid”, ” Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”) și acțiunea
eului poetic care surprinde adâncirea și sporirea misterului astfel: la fel cum luna nu micșorează, ci mărește
taina nopții, la fel eul liric îmbogățește zarea întunecată ”cu largi fiori de sfânt mister” (”şi-ntocmai cum cu
razele ei albe luna/nu micşorează, ci tremurătoare/măreşte şi mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu
întunecata zare”) și neînțelesurile își măresc misterul: ” şi tot ce-i neînţeles/se schimbă-n neînţelesuri şi
mai mari”. În fond, acesta reprezintă procesul de creație, poezia fiind și o artă poetică. Câmpul semantic al
misterului este realizat prin termeni sau structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii: ”vraja
nepătrunsul ascuns”,” a lumii taină”,” întunecata zare”, ”sfânt mister”, ”neînteles”, ”neîntelesuri și mai
mari”. Opoziția lumină-întuneric relevă simbolic relația care stă la baza acțiunilor celor două tabere:
cunoaștere poetică (prin iubire și creație) și cunoaștere logică, rațională,. Sfârșitul poeziei are rol de
concluzie, deși cuprinde o propoziție cauzală, introdusă prin „căci”. Eul liric optează, așadar, pentru
cunoașterea luciferică bazată pe iubire, pe sentimente.

Un prim element reprezentativ este titlul. Acesta se repetă în primul vers al poeziei: ”Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” ca o afirmație care marchează crezul poetic, și anume preferința pentru
cunoașterea bazată pe intuiție și sentimente, adică cea luciferică. De asemenea, titlul este unul analitic
alcătuit din pronumele personal de persoana I ”eu” folosit cu rolul de a pune accent pe subiectivitatea
poemului, urmat de verbul la negativ „nu strivesc” prin care se marchează opoziția eului liric în raport cu
ceilalți și încheiat prin metafora revelatoare ” corola de minuni a lumii” care este sugestivă pentru tainele
universului, dar și pentru conceptul de absolut, ideal și perfecțiune conturat de substantivul ”corola”. Un
alt element reprezentativ îl constituie mijloacele artistice prin intermediul cărora se conturează imaginarul
poetic. În poezie predomină metaforele revelatoare, dintre care majoritatea fac referire la mister întrucât
viziunea poetului despre lume se înscrie în perspectiva misterului. Principala metaforă este cea a luminii:
”lumina mea” simbolizează cunoașterea luciferică, iar în antiteză ”Lumina altora” simbolizează
cunoașterea paradisiacă. Metaforele ”vraja nepătrunsului ascuns” și ”adâncimi de întuneric” conturează
misterul și ideea de taină, iar epitetul în inversiune ”fiori de sfânt mister” accentuează misterul, asemenea
metaforei ”întunecata zare” adâncind ideea de neînțeles la dorința eului poetic: ” şi tot ce-i neînţeles/se
schimbă-n neînţelesuri şi mai mari”. Enumerația:” şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” este constituită din
mai multe metafore: florile simbolizează viața, ochii sunt simbolul cunoșterii iar buzele cel al iubirii, deci în
ansamblu enumerația simbolizează ciclul vieții. La nivelul întregii opere, comparația dintre acțiunile
celorlalți (”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid”, ” Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns”) și acțiunile eului poetic ( ” eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –” , ”aşa îmbogăţesc şi eu
întunecata zare”, ” şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari” ) adâncește misterul.

În concluzie, arta poetică ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a lui Lucian Blaga conturează tema
cunoașterii prin opoziția dintre cele două tipuri de cunoștere, luciferică preferată de eul poetic și
paradisiacă preferată de ceilalți, bazate pe sentimente, respectiv rațiune. Viziunea eului poetic se înscrie
astfel în perspectiva misterului. Prin urmare, opera este o artă poetică care sublinează ideea că lumea se
poate cunoaște doar prin iubire.