Eseu argumentativ-Încadrarea la curentul realism a operei „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult scris de Ion Creangă, apărut în revista „Convorbiri

literare”la data de 1 august 1877. Autorul face parte din marii clasici, alături de Mihai Eminescu,
Ion Luca Caragiae şi Ioan Slavici.Opera prezintă lupta dintre bine şi rău, încheiată cu triumful
binelui, specifică basmelor. Lumea în care se petrece acțiunea este una miraculoasă.

Opera „Povestea lui Harap-Alb se încadrează la curentul realism. O primă trăsătură a

apartenenţei operei la acest curent literar este caracterul verosimil, autorul humuleştean făcând
trimitere la realitate prin aducerea problematicii sărăciei: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum
mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă,
iară cine nu, se uită și rabdă.”, dar şi prin cele 5 personaje care atrag atenţia asupra unor defecte
omeneşti, având totodată nume sugestive:Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.
Se remarcă de asemenea formula iniţială atipică:” Amu cică era odată...” şi lipsa „tărâmului
celuilalt”, specific unui basm: „era tocmai la o margine a pământului”, „la o altă margine”.

Tema basmului este conturată de lupta binelui împotriva răului, încheiată cu victoria binelui şi

dublată de maturizarea protagonistului care începe atunci când acesta trece proba tatălui şi
traversează podul, element reprezentativ pentru trecerea de la copilărie la maturitate, spre
realizarea destinului de a deveni împărat.Personajul principal parcurge astfel o aventură eroică
imaginară, un drum al maturizării morale și etice presărat de diferite probe și obstacole, aspect
care îi conferă caracterul de bildungsroman.

O altă trăsătură a curentului realism prezentă în opera citată sunt personajele tipologice din text:
protagonistul, Harap-Alb reprezintă tânărul neiniţiat, Sfânta Duminică joacă rolul pedagogului
bun, iar spânul întruchipează răufăcătorul.Tot în privinţa personajelor, se remarcă faptul că
acestea nu aparţin unor singure categorii specifice:Harap-Alb nu are doar calităţi ci şi defecte
precum naivitatea, frica împletită cu curajul şi integritatea de care dă dovadă prin respectarea
legământului jurat spânului ” jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere
întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. Și, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău
nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu — sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji,
până când îi muri și iar îi învia.” şi neascultarea deoarece trece peste cuvântul tatălui său „Numai
ține minte sfatul ce-ți dau: în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de
omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânșii, căci sunt foarte
șugubeți.”, iar răufăcătorul,spânul, nu reprezintă doar antagonistul, ci şi răul necesar în procesul
de maturizare al protagonistului.De asemenea, cei doi sunt lipsiţi de puteri supranaturale, dând
dovadă de un caracter uman.

În călătoria sa, fiul de crai se întâlneşte cu spânul. Eroul îl refuză de 2 ori, însă a treia oară este
nevoit să-i accepte ajutorul întrucât se rătăcise, încălcând astfel sfatul dat de tată. Din pricina
căldurii, cei doi se opresc la o fântână unde spânul îşi dezvăluie adevăratul caracter profitând de
naivitatea fiului de crai, ademenindu-l cu viclenie într-o fântână după care îi cere să-şi dezvăluie
identitatea şi motivul călătoriei sale. Pentru a fi lăsat în viaţă, tânărul va accepta schimbul de
identităţi,va primi numele de „Harap-Alb” şi va încheia legământ cu spânul, promiţându-i
supunere până când va muri şi va învia din nou. Această scenă este reprezentativă pentru
începutul luptei dintre bine şi rău, răul având un avantaj.

Pe drumul de întoarcere de la împăratul Roş, Harap-Alb se îndrăgosteşte de fiica lui, însă nu-şi
dezvăluie sentimentele, întrucât aceasta era promisă spânului. Iubirea dintre cei doi nu poate
trece peste legământul făcut, tânărul alegând să fie în continuare loial spânului. Ajunşi la palat,
fata de împărat refuză îmbrăţişarea spânului şi-l demască. Într-un acces de furie, acesta îi taie
capul lui Harap-Alb cu paloşul, după care intervine calul fermecat care îl omoară pe spân
aruncându-l în înaltul cerului. Folosindu-se de cele 3 smincele de măr, de apa vie şi apa moartă,
fata de împărat îl va învia pe Harap-Alb. În acel moment se va rupe legământul dintre protagonist
şi răufăcător. Adevăratul fiu de crai va prelua conducerea împărăţiei şi se va căsători cu fata
împăratului Roş, demonstrând ca binele răzbeşte întotdeauna. Odată cu această scenă
importantă, se încheie procesul de maturizare al lui Harap-Alb, tânărul neiniţiat.

Astfel, putem spune că opera citată aparţine realismului deoarece are un caracter verosimil,
făcând trimitere la realitate aducând problematica sărăciei şi reprezentând viciile humuleştenilor
prin 5 personaje cu nume sugestive. De asemenea se remarcă prezenţa personajelor tipologice
care nu fac parte unei singure categorii specifice unui basm şi o formulă iniţială atipică. Tema
este reprezentată de lupta binelui împotriva răului, binele fiind triumfător, care este dublată de
maturizarea protagonistului, la care ia parte şi răufăcătorul, cei doi fiind lipsiţi de puteri
supranaturale.