Eseu 3- Relaţia dinţre doua personaje

din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu

Ion, protagonistul romanului realist interbelic ce-i poartă numele, scris de Liviu Rebreanu,
întruchipează tipologia ţăranului sărac în goana după avere, iar de partea cealaltă, Ana reprezintă
tipologia fetei mai puţin frumoase comparativ cu celelalte, dar care venea la pachet cu o zestre
considerabilă, iar din naivitate cade victima tânărului pe interes. Ion provenea dintr-o familie săracă,
iar Ana era fiica înstăritului Vasile Baciu, orfană de mamă.

Ion era fiul Zenobiei şi al lui Alexandru Glanetaşu, o familie de ţărani săraci din pricina tatălui său care
risipise aproape toată averea soţiei fiindcă iubea băutura mai mult decât pământul. Băiatul o iubea
pe Florica, o tânără frumoasă, dar săracă, însă situaţia materială precară îl determină pe feciorul
necăsătorit să se însoare cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, a cărei zestre era considerabilă, fiind în opoziţie
cu Florica, urâţică, dar bogată şi era promisă lui George. Chiar dacă tatăl fetei nu voia să-i dea fiica,
Ion o lasă pe aceasta gravidă, convingându-l pe Vasile prin graviditatea situaţiei. Fata era o fire
sensibilă, naivă deoarece s-a lăsat sedusă de vorbele lui Ion, răbdătoare atât faţă de tatăl ei care o
bătea cât şi faţă de Ion care nu o iubea cu adevărat, inofensivă şi harnică, îşi lua în serios rolul de
soţie şi mamă. Mai târziu dezvoltă un conflict puternic interior ce avea la bază lipsa de afecţiune din
partea soţului şi gelozia, fapt care o influenţează să se spânzure, considerând moartea o scăpare. Ion
a reuşit astfel să se îmbogăţească, însă nu apucă să se bucure deoarece are parte de un sfârşit tragic
ca al Anei, fiind ucis de adversarul său George, lovit, în mod ironic, în cap cu o sapă, unealta cu care
îşi lucra iubitul pământ „Dumnezeu nu bate cu bâta...Iaca mi-a furat pământul şi acum l-a săturat
Dumnezeu de Pământ!”-Vasile Baciu. După această tragedie, averea lui Ion intră în posesia bisericii
spre bucuria preotului Belciug. Statutul moral al tânărului este conturat în opoziţie cu al tatălui său,
fiind inteligent şi renunţând la şcoală împins de pasiunea lui pentru a lucra pământul „Era iute și
harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din
cap.” În acelaşi timp, pământul îi oferea o poziţie onorabilă în ierarhia socială „iubea pământul de mic
copil”. În alcătuirea planului pentru a se îmbogăţii necinstit cu pământul Anei, Ion dă dovadă de
viclenie „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un
vicleșug neprefăcut.” Pe lângă acestea, Ion era gelos în ceea ce o priveşte pe Florica care mai târziu s-
a căsătorit cu George „Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă.
Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în
suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de
primăvară.”, impulsiv şi agresiv cu cei din jur „Ion ascultă câteva clipe mirat cum înjură Briceag. Apoi
deodată se aprinde ca focul și izbucnește răgușit:— Ho, cioară, fi-ți-ar neamul de râs, ho!... Și închide
pliscul că te pocnesc de-ți sar măselele tocmai în curtea bisericii!...”, violent cu George, tatăl lui şi
Ana, faţă de care mai era şi neglijent, indiferent „Când văzu Ion pe Ana moartă, simți parcă o lovitură
de ciocan în moalele capului. Stătu în fața spânzuratei, uluit, strângându-și gura cu palma, și o durere
necurmată îl apăsa pe creieri, ca un bolovan. Acuma își aduse aminte amenințarea ei din noaptea
nunții lui George cu Florica. Mila stranie, alcătuită din groază și mirare, ce te cuprinde instinctiv în
fața morții, îl zgudui o clipă. Dar pe urmă, obișnuindu-se puțin cu fața schimonosită cumplit a femeii,
îl munci întrebarea cum a putut el trăi aproape un an în același pat cu ea și sfârși zicându-și că bine a
făcut că s-a omorât... ”. Vasile Baciu şi preotul aveau aceeaşi părere despre fecior: „hoţ”, „sărăntoc”,
„tâlhar” respectiv „stricat”, „om de nimic”, „obraznic”. Uterior, după moartea lui Ion, averea acestuia
aparţinând acum bisericii, părerea preotului s-a schimbat, numindu-l „mândru creştin”. În planurile şi
acţiunile sale era egoist, se gândea numai la avere, consecinţele nu contau, el însuşi oscilează între a
se considera prost sau deştept „Mă moleşesc ca o babă năroadă! parcă n-aş mai fi în stare
să mă scutur de calicie... Las că-i bună şi Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru
nişte vorbe...”. Protagonistul era conştient că are o slăbiciune, astfel că conflictul predominant al
acestuia are la bază patima pentru pământ şi Florica care se băteau cap în cap. Putea fi fericit lângă
Florica cu o bucată de pământ, dar a ales să o ia de soţie pe Ana, nu-i era dragă, dar gândul îi era doar
la zestrea ei.

Deşi iniţial relaţia dintre cei doi tineri era una inofensivă, de curtare, în final aceasta duce la o căsnicie
eşuată şi la moartea amândurora. Acest lucru a fost permis de faptul că ceea ce-i unea nu era nici pe
departe dragostea, ci averea. Pentru Ana, Ion era cel care avea să o salveze de tatăl ei şi poverile de
acasă, îl considera speranţa ei: „norocul meu”, în timp ce pentru tânăr, fiica lui Vasile Baciu
reprezenta mijlocul cel mai uşor de a obţine parte din averea acestuia „Las că-i bună şi Anuţa! Aş fi o
nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe...”, „Ana avea locuri şi case şi vite multe...”.
O primă scenă reprezentativă pentru relaţia celor doi surprinde modul în care Ion îşi începe planul şi
încearcă să o cucerească pe Ana. Duminica, tot satul se aduna la acesta şi puteau fi observate
grupurile sociale, iar Ion alege să danseze cu Ana deşi era conştient că inima lui bate pentru Florica.
Se retrage cu ea şi o priveşte conştientizând că ea nu reprezintă mai mult decât un simplu mijloc prin
care poate obţine mai uşor pâmânt, era lacom, iar gândul îi era numai la averea sărmanei fete „Dar
Florica era mai sărmană decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe...”. O a doua scenă
reprezentativă e cea în care Ion stă faţă în faţă cu soţia lui moartă, simţind pentru o clipă, instinctiv,
milă stranie alcătuită din groază şi mirare. Pe urmă, îşi aduce aminte de ameninţarea Anei că se va
omorî. După ce-şi revine în fire, Ion îşi pune întrebarea cum a putut el trăi el un an „în acelaşi pat cu
ea” şi sfârşte prin a spune că „bine a făcut că s-a omorât”, fapt care denotă că odată ce şi-a împlinit
dorinţa, Ana nu mai însemna nimic pentru el, chiar dacă nu îi era doar soţie, ci şi mama copilului.

Ca două elemente de structură şi limbaj relevante se remarcă conflictul care cuprinde atât cel
exterior dintre cei doi, cauzat de lipsa de atenţie şi afecţiune a lui Ion faţă de Ana, soţia lui, cât şi cel
interior al Anei care a rezultat din acesta şi faptul că o cuprinsese gelozia deoarece era conştientă că
Ion tânjea după Florica şi relaţia incipit-final de tip cauză-efect care a pornit de la patima feciorului
sărac pentru pământul ce-i aducea totodată o poziţie socială mai înaltă, pământ care reprezenta
zestrea Anei, o fată naivă ce cade victimă vicleniei bărbatului de care se îndrăgosteşte. În final,
destinele celor doi au în comun tragedia morţii amândurora.

În concluzie, relaţia dintre cei doi este o relaţie controversată, complexă şi bazată doar pe interes, în
care feeciorul ce ducea o luptă cu umilinţa sărăciei porneşte pe un drum necinstit, calea uşoară de a
se îmbogăţi şi de a urca pe scara socială, importantă în acele vremuri, seducând o tânără sensibilă şi
naivă, care din pricina poverii ce o ducea acasă, îl vede pe acesta drept salvarea ei şi îi cade victimă
negreşit. În cele din urmă, destinul celor doi s-a dovedit a fi unul tragic.