Eseu despre particularitățile de construcție a personajului

dintr-un roman interbelic, realist, de tip obiectiv

Romanul realist, obiectiv, social ,,Ion” de Liviu Rebreanu a fost publicat în 1920, după
șapte ani de lucru la prima sa creație romanescă, operă literară fiind considerată o ,,creație
monumentală”, cu cele aproximativ 80 de personaje antrenate în acținea complexă, amplă, cu
tematică rurală, dar cu elemente de modernitate.

Este un roman realist prin întâmplările veridice și prin sursele de inspirație. O scenă văzută
de scriitorul Liviu Rebreanu. Pe colinele dimprejurul satului a observat ,,un țăran îmbrăcat ăn haine
de sărbătoare”, care s-a aplecat și-a sărutat pământu. L-a sărutat ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit și
mi s-a întipărit în minte.” O altă întâmplare este relatată de sora sa, Livia, . o fată înstărită, rămasă
însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se înrudească
atunci cu un sărăntoc. Alt eveniment a fost convorbirea scriitorului cu un tânăr țăran vrednic, Ion
Boldijar al Glanetașului, care nu avea pământ și pronunța acest cuvânt cu mare sete. Altă sursă ar fi
bazată pe amintirile de copil ardelean care a observat mentalitățile, obiceiurile și viața complicată
din cauza ocupației Imperiului Austro-Ungar. Tot de realism ține alegerea personajelor tipice în
situații specifice: țăranul, preotul, avocatul, învățătorul, funcționarul.
Întâmplările verosimile (căsătoria din interes, conflictele tinerilor, nemulțumirea lui Vasile
Baciu din cauza căsătoriei fetei sale bogate cu un țăran sărac) sunt prezentate prin tehnica narațiunii
obiective, completată de tehnica detaliului semnificativ (prezentarea drumului spre satul Pripas, a
aseșzării startificate la hora din curtea Todosiei, realizarea monografiei satului cu dansul
specific ,,Someșana”, tradițiile locului la nuntă, naștere, moarte). Se daugă tehnica modernă a
basoreliefului (domină personajele implicate în conflict: Ana, Vasile, George, Simion), respectiv cea a
contrapunctului, utilizate pentru prezentarea lui Ion (ion cel sărac și frumos – în contrast cu George
cel bogat, dar ,,mătăhălos”; Ion o iubește pe Florica, dar se căsătorește cu Ana, iar George o iubește
pe Ana, dar o ia pe Florica). ,,Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, după considerentele criticului
literar George Călinescu.

Temele se împletesc și se evidențiază chiar prin titlurile celor două părți ale
romanului: ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Astfel, tema principală este lupta țăranului sărac
pentru pământ pe fondul fetișizării pământului în contextul socio-economic al satului românesc
transilvănean, la începutul sec. al XX-lea. Odată rezolvată problema condiției sociale, se profilează
tema iubirii și cea a destinului.
Ion este personajul principal, eponim, personaj realist prin statutul său social, ca
reprezentant al țăranului sărac ce se transformă treptat, involuează pentru că se dezumanizează,
trăind mândria de a fi bogat, de a păși cu greutate, de a se considera demn, ajungând apoi un
insensibil față de soția sa, Ana și ulterior un suflet plin iubire dispus să treacă de rigorile sociale
pentru dragostea față de Florica.
Statutul social aduce în prim-plan situația lui Ion – fiul lui Alexandru Glanetașu și al
Zenobiei. Aceasta i-a adus bărbatului ei o zestre bogată, dar A. Glanetașu a risipit-o din cauza
nepăsării, a pierderii timpului la cârciumă și pentru că era ,,lenevitor de n-avea pereche”. Deși era
o femeia ,,ca un bărbat”, ,,harnică, strângătoare”, Zenobia nu a mai putut face față muncii și
datoriilor și, în cele din urmă, averea ei a rămas o amintire. Când copilul lor a crescut, familia nu
mai avea decât trei petice de pământ: fâneața și două porumbiști.
Statutul moral prezintă un personaj iubit de familia învățătoruui pentru că fusese cuminte.
Adult fiind, Ion era ,,harnic și iute ca mă-sa” și unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila.
Pământul îi era drag ca ochii din cap. Nicio brazdă nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut el stâlpul

1
casei. A plătit și datoriile familiei. Totuși râvnea la mult, mult pământ, el fiind un exponent al
țăranului sărac. De aceea urmează ideea intelectualului Titu Herdelea și găseșete o cale să
îl ,,silească” pe bogătașul Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, chiar dacă pentru el aceasta era ,,slăbuță și
urâțică”. Pentru ea intră în conflict și cu George Bulbuc care se învoise cu tatăl ei în privința
căsătoriei (George fiind bogat). Este apostrofat și disprețuit de preotul Ioan Belciug, rămas văduv
din primul an de preoție, având în grijă doar păstorirea enoriașilor. Jignit de Vasile Baciu care îl
face ,,hoț”, ,,tâlhar”, ,,sărăntoc” și ,,fleandură”, numit de preot bătăușul satului, Ion devine tot mai
hotărât să intre în posesia averii lui Vasile Baciu. După ce află că așteaptă un copil de la Ana, nu-i
mai vorbește până la nuntă. Atunci dansează cu Florica și începe să se audă glasul iubirii, dar își dă
seama că ar rămâne tot sărac: ,,Adică ce ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume,
să scap de urâțenia asta?” Ion devine, în plan moral, tipul arivistului care se folosește de o fată
orfană de mamă. O necinstește, făcând-o de rușinea satului pentru ca el să-și atingă scopul. Este
total lipsit de scrupule și de frică de Dumnezeu. Și Vasile Baciu dobândise avere prin căsătoria cu
mama Anei, dar își iubise soția. Ion o bate pe Ana, o alungă după căsătorie până când intervenția
preotului aplanează conflictul principal dintre Ion și Vasile Baciu, cel din urmă intrând bogat pe ușa
noatului, ieșind apoi un om sărac.
El este autorul moral al uciderii Anei, mai ales că el răspunde sentimentelor sincere ale fetei
cu o cruzime greu de imaginat, atunci când aceasta îl vede că nu-și mai ia ochii de la Florica la nunta
cu George, motiv pentru care îi spune că se va omorî: ,,-Da omoară-te dracului că poate așa am să
scap de tine! Mormăi apoi nepăsător”.
Statutul psihologic relevă o ființă dilematică ce ar dori să trăiască iubirea alături de
frumoasa Florica, dar are precepte morale care scot din calcul dragostea: ,,Dragostea nu ajunge în
viață...Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa se pomenea
cu gândurile după Ana...”. Psihologic, Ion este ambițiosul dezumanizat de lăcomie. Într-o dimineață,
sărută pământul și lutul cleios i se lipește de mâini ca niște mănuși de ,,de doliu”, ceea ce poate
anticipa sfârșitul tragic, uciderea sa cu unealta de lucru a pâmântului – sapa cea nouă a lui George
Bulbuc. Autorul îl sancționează la final pentru tot. După ce râvnise la averea altuia, a ajuns să
râvnească la soția lui George: ,,Să știu bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!”, i-a spus el
Floricăi. Conflictul său interior este un mod de a-l caracteriza pe Ion, punându-l să aleagă, să urmeze
succesiv cele două glasuri: al pământului și al iubirii.
Trăsăturile sale sunt multiple, Ion fiind un personaj ,,rotund”, complex: hărnicie, viclenie,
naivitate, gingășie și brutalitate. Totodată este lacom, perseverent, cinic. Dorința de a avea pământ
este redată prin monolog interior: ,,Las̛că-i bună Anuța!”, cât și prin intermediul stilului indirect
liber (,,Toată istețimea nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult...”).
Așadar vocea personajului se aude ca ,,într-un cor de tragedie antică” (Nicolae Balotă)
O secvență reprezentativă este aceea în care Ion se află pe câmp, lângă brazda ce fusesse a
Glanetașilor și pe care și-o revendică în tăcere, înfăptuind singur, pe nevăzute, un fapt minor după
cum credea el. Acest moment, în care el mută hotarul cu trei-patru brazde mai încolo, marchează
începutul dezumanizării protagonistului. Atracția lui pentru pământ este patologică, crezând că, dacă
intră cu plugul în brazda lui Simion Lungu, va fi mai bogat și îi va fi mai bine. Se dezvoltă astfel un alt
conflict exterior. Atunci, Ion trăiește o satisfacție aproape maladivă (bolnavă): ,,Inima îi tremura de
bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă.” Privind
pământul va ajunge să exclame apoteotic: ,,Cât pământ, Doamne, cât pământ!”
Încurajat de preot, Simion Lungu îi va deschide proces, iar Ion va apela la ajutorul
învășătorului Zaharia Herdelea să-i scrie o plângere adesată ministrului Justiției. Fiica învățătorului îi
va scrie ,,jalba”, dar Ion nu va păstra secretul și va declanșa un conflict intre preot și învățător, spre
nefericirea celui din urmă care risca să fie alungat din casa construită pe terenul bisericii, dincolo de

2
inspecțiile nefavorabile și suspendarea din funcție pe care ajunge să le trăiască. Așa cum preotul
dorea, Ion este condamnat la două săptămâni de detenție, iar la întoarcerea acasă, Petrișor, copilul
său firav, bolnăvicios, moare, ceea ce îl va expune pe Ion unei alte situații ingrate: pierderea averii.
O altă secvență semnificativă este aceea care prezintă scena în care Ion, amețit de fericire,
îngenunchează și sărută ca pe o ibovnică (iubită) pământul smuls de la socrul său, Vasile Baciu,
care, de teama procesului, acceptă să meargă la notarul Stoessel care îi spune: ,,Ai intrat un om
bogat și ai ieșit un om sărac.”
Ion este pătruns de o fericire fără margini, privind pământul care ,, se închina în fața lui”.
Se ilustrează o altă trăsătură elocventă, patima pentru pământ: ,,Apoi, încet, cucernic, fără să-și
dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.” I
se părea că el este ,,mare și puternic ca un uriaș din basme”. Destinul tragic al personajului în
discuție este anticipat printr-o prolepsă (anticipare), după cum relevă fraza: ,,Se aplecă, luă în
mână un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu
lutul cleios ca niște mănuși de doilu.”
Modalitățile de caracterizare evidențiază trăsăturile personajului principal, atât direct (de
către narator: ,,iute și harnic”, ,,iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”, de alte personaje:
Vasile Baciu îl face la horă ,,hoț”, ,,sărăntoc”, ,,tâlhar”, demonstrând de la început că ei se află
într-un puternic conflict exterior; prin autocaracterizare: ,,Parcă n-aș fi în stare să mă scutur de
calicie...”), cât și indirect, prin faptele sale deja menționate (agresiv cu Ana, delicat cu Florica,
brutal cu George, viclean prin modul în care obține pământul, lacom prin intrarea cu plugul în
brazdele vecinului, laș prin căsătoria din interes), limbaj (mai ales față de Ana, este agresiv,
indiferent: ,,Da omoară-te...”), atitudini (sărută pământul, admiră bogăția), prin comportament
(mândru și orgolios – nu-și acceptă condiția socială) și prin relațiile cu personajele din jurul său, nu
în ultimul rând prin gesturi și vestimentație. Din cel mai iubit elev al învățătorului ajunge un tânăr
iute la mânie, sărind la bătaie împotriva lui George. Conflictul lor provocat de sentimente și
planuri de căsătorie se încheie tot cu brutalitate, ccea ce insistă și în privința simetriei romanului.
Gândurile și dorința de a avea pământ prin glas prin stilul indirect liber: Toată istețimea nu
plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult...”. Prin vorbe: ,,Cât pământ,
Doamne..!” Prin tehnica contrapunctului Ion este conturat în opoziție cu George. Primul este
frumos, harnic, dar sărac, al doilea, - bogat, dar imens.
În plan simbolic, Ion se confruntă cu pământul-mamă, pâmântul-stihie, pâmântul-iubită,
după cum s-a prezentat anterior. Ultima instanță este comunitatea care îl condamnă pentru moartea
Anei, apoi pentru dispariția lui Petrișor cel bolnăvior, rămas fără mamă și, în cele din urmă, pentru
iubirea nutrită față de soția lui George.
Se utilizează și tehnica simetriei între incipit și final cu drumul care are valoare
simbolică, prefigurând intrarea într-un spațiu primordial, arhaic, o coborâre în Infern
relevată de simboluri precum: Cișmeaua-Mortului, Râpele-Dracului, iar la intrarea în sat –
Hristos răstignit pe o cruce strâmbă, cu fața spălată de ploi, coronița din flori veștede –
emblemă a tragicului, a ignorării celor sfinte. Se intră sau se coboară într-o lume a
pasiunilor și a instinctualității ce sugerează destinul personajului eponim, meandrele și
ascunzișurile lui sufletești, zbuciumul și stăruința lui încăpățânată. ,,Drumul alb” ce vine
de la Cârlibaba, întovărășind Someșul, ,,spintecă”, ,,se pierde”, ,,urcă
anevoie”, ,,înaintează vesel”, își face loc printre dealuri strâmtorate” și duce spre satul
Pripas – locul acțiunii. Tot acest drum îl scoate pe cititor din universul operei literare
pentru a-l reda schimbat realității, având în vedere că ,,lumea romanului rămâne în
sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri...” (Liviu
Rebreanu). Drumul pustiu intră într-un sat încremenit într-o liniște
3
suspectă în care lumea pare a stagna în veșnicia ei. Primele semne de viață sunt: apariția
unei pisici albe, a unui dulău lățos, a unei bătrâne încremenite pe prispa de lemn.
Caracterele și destinele personajelor par a fi prefigurate de
prezentarea caselor ca simbol al sufletelor acestora (în psihanaliză). Casa învățătorului
este ,,cu îșa spre uliță și cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cecetătoare și
dojenitoare” – învățătorul având rol de instanță morală în lumea satului. În schimb, casa lui
Ion are ușa închisă cu zăvorul, la fel ca firea lui introvertită, iar ,,acoperișul de paie parcă e
un cap de balaur” - semn al instinctualității personajului realist.
Privirea naratorului se îndreptă și spre cârciuma lui Avrum, loc
unde apar primii săteni, apoi spre curtea Todosiei, mama Floricăi – loc unde tinerii dansează
Someșana, într-o descătușare de energie, de vitalitate, prinși în acea ,,horă a soartei”.
(Nicolae Maolescu) Finalul tragic este marcat de asasinarea lui Ion care își va dormi
somnul de veci în curtea bisericii noi, sfințite de un sobor de 52 de preoți, în frunte cu
episcolul locului. Patima l-a dus către păcat și astfel a ajuns la judecata divină. În lume, unii îl
regretă și îi laudă vrednicia, uitând de cele rele. Așadar este reabilitat prin moarte, reintrând
în pământul care i-a fost tare drag, iar cele stăpânite de el intră în proprietatea bisericii.
Iertarea domină finalul atât prin împăcarea învățătorului Zaharia
Herdelea cu preotul Ioan Belciug, din a cărui bunăvoință învățătorul devine proprietar al
terenului pe care îi este construită casa, cât și prin pensionarea dascălului, părăsind satul și
lăsându-l în locul său pe tânărul Zăgreanu, alături de Ghighi Herdelea, fiica sa.
Lumea satului își ia rămas-bun de la cititor prin imaginea vieții care își
continuă cursul, chiar dacă unii nu mai sunt (Ana, Petrișor, Ion, Dumitru Moarcăș, Avrum)
sau alții au părăsit satul (laura cu George Pintea, Titu și Zaharia Herdelea). Fetele și flăcăii
satului, îmbrăcați în haine de sărbătoare (costume poplulare) joacă Someșana în curtea
văduvei lui Maxim Oprea, iar intelectualii participă la banchetul organizat ,,în școala golită
de bănci și înfrumusețată cu verdeață”, secvența fiind realizată prin tehnica modernă
contrapunctului. Finalul este închis. Romanul se încheie ciclic, având și o dedicație
adresată ,,Celor mulți umili!”.
Titlul cărții este dat de numele personajului principal, un exponent al
țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, dar individualizat prin modul în care îl obține și prin
comportamentul după atingerea scopului. Tatlăl său – Alexandru Pop și socrul său –Vasile baciu au
avut alte atitudini față de soțiile cu multă zestre, apreciind favorabil situația. Oameni simpli ca el, dar
cu multă moralitate, ceea ce nu a fost și în cazul lui Ion.
Stilul anticalofil (împotriva scrisului frumos) îl caracterizează pe scriitorul
Liviu Rebreanu care a precizat umătoarele: ,,Nu frumosul, o născocire omenească,
înteresează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de
viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din
lume.” ,,E mult mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact.” considera Rebreanu. În
acest sens, se face uz de stilul neutru, imoersonal, de ,,stilul cenușiu” cunoscut prin precizia
termenilor, acuratețea și concizia exprimării. Autorul respectă autenticitatea limbajului
regional și popular (,,muiere”, ,,prispă”, ,,bocotani”).
În concluzie, luând în considerare toate cele prezentate, romanul,,Ion”
își dovedește modernitatea prin amploarea și complexitatea operei literare în care se
remarcă multiple planuri narative, noi tehnici literare (TEHNICA CONTRAPUNCTULUI ȘI A

4
BASORELIEFULUI), relevând un personaj teluric, memorabil, monumental, supus unui destin
tragic, PEDEPSIT FIIND DE legile nescrise ale satului tradițional, de pământul-stihie și de
Instanța Divină. Așadar, arta literară trebuie să aibă o valoare etică, ca orice act de
creație. ,,Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se
bucure că e om și că trăiește, și chiar să-l facă om.” (Liviu Rebreanu)