Relația dintre două personaje în romanul obiectiv

Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortensia Papadat Bengescu sunt considerați

întemeietorii romanului românesc modern.
„Ion” este primul roman obiectiv din literatura română, fiind apărut în anul 1920,
după o lungă perioadă de elaborare, așa cum însuși autorul menționează în finalul
operei, între martie 1913-iulie 1920.
Ion și Ana formează o familie întemeiată pe interesul bărbatului de a avea pământ.
Ion este personajul principal al operei, sugestiv pentru tipologia realistă a
arivistului, urmărit într-un proces accentuat al dezumanizării sale.
Statutul social al personajului este bine conturat, fiind reprezentativ pentru tipul
țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că averea îi
va asigura demnitatea și respectul comunității. Ion este fiul lui Alexandru Pop al
Glanetașului și al Zenobiei, fată bogată, dar care pierde averea din cauza soțului
leneș ce sta mai bucuros în cârciumă. Deși sărac, este isteț, silitor și cuminte, trezind
simpatii învățătorului Herdelea, dar renunță la școală pentru că îi era mai drag
pământul. Această condiție socială se va schimba odată cu căsătoria cu Ana, fata
bocotanului Vasile Baciu. Devine ulterior amantul Floricăi.
Sub raport psihologic, Ion este ambițiosul dezumanizat de lăcomie. Firea pătimașă
care renunță la glasul iubirii pentru pământurile Anei, violența, viclenia (,,o brută
ingenuă căreia viclenia îi ține loc de inteligență-G. Călinescu) și oportunismul îl vor
degrada treptat, susținând tematica socială a scrierii.
Din punct de vedere moral, eroul este tipul arivistului fără scrupule, care folosește
femeia ca mijloc de prevenire. Se dovedește a fi imoral, pentru că deși o iubește pe
Florica o seduce pe Ana și o face de râsul satului pentru a-l obliga pe Vasile Baciu
să îi dea pământurile pe care le muncește, dovedindu-și patima pentru avere (,,iubea
pământul ca ochii din cap”), dar și hărnicia.
Ana este personajul secundar al operei, tipul femeii tradiționale, fiind caracterizată
de către George Călinescu „două brațe de muncă, o producătoare de copii și o
aducătoare de zestre”.
Din perspectivă socială, Ana este o fată bogată, unicul copil rămas în viață al lui
Vasile Baciu, crescută fără mamă. În urma vicleșugului, devine soția lui Ion, iar
ulterior mama lui Petrișor.
Din punct de vedere psihologic, Ana își demonstrează naivitatea în relația cu Ion,
deoarece nu înțelege că este un instrument în realizarea planurilor acestuia. Este
neascultătoare față de tatăl ei, revoltându-se împotriva deciziei de a o căsători cu
George.
Statutul moral conturează un personaj supus care își acceptă destinul, până când,
nemairezistând umilinței, decide să se sinucidă, pentru că moartea este izbăvitoare.
O scenă semnificativă este scena horei. Deschide romanul „Ion”, fiind un element
de monografie pentru universul rural patriarhal. În operă, scena horei este pretext
pentru prezentarea stratificării sociale, deoarece la horă participă întreaga
comunitate împărțită în intelectuali reprezentați de autorități, preotul Belciug și familia
învățătorului Herdelea, alături de țăranii împărțiți în funcție de posesia pământului în
bocotani (țărani cu pământuri: Vasile Baciu, Ștefan Hotnog, Trifon Tătaru) și țărani
fără pământuri, sărăntocii reprezentați de Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, care
este văzut „ca un câine la ușa bucătăriei”, temându-se să intre în vorbă cu cei
bogați.
În plus, hora este evenimentul duminical la care se strânge întreaga comunitate,
prilej pentru întemeierea de noi familii. În acest moment Ion, deși o iubește pe
Florica, o iubește pe Florica, o invită la dans pe Ana, fiica bocotanului Vasile Baciu
care are case, pământuri și vite multe.
Imaginea în scena horei este focalizată asupra jucătorilor. În plan secund sunt
prezentate fetele care nu au fost invitate la dans și le invidiază pe cele care participă.
Apoi sunt prezentate mamele și babele care admiră tinerii dansatori, dar și copiii
care aleargă printre participanți. Bărbații, în schimb, sunt prezentați de partea
cealaltă a horei, fiind preocupați de treburile comunității. La horă apare și Savista,
oloaga satului, cea care va determina destinul acestor personaje. Savista este
verișoară cu Florica, fata cea mai frumoasă din sat și iubită de Ion.
Vasile Baciu o caută din priviri pe Ana, dar nu o găsește. Alternativ se prezintă
întâlnirea dintre Ion și Ana din spatele cârciumii lui Avrum, sub nucul bătrân. Ana
este nemulțumită de faptul că Vasile Baciu dorește s-o căsătorească cu George,
flăcău bogat pe care nu-l iubește. Ion trăiește un puternic conflict interior, neputând
să-și dea seama dacă Ana îi este dragă sau nu: „nu îi fusese dragă Ana și nici acum
nu își dădea seama bine dacă îi este dragă”. În schimb, o iubește sincer pe Florica,
dar fata era mai săracă decât dânsul. Vasile Baciu i se plânge preotului că are o fată
care nu vrea să îl asculte. De aceea, îl cheamă pe George, spunându-i preotului că
este ginerele pe care și-l dorește. Tânărul rușinat îi spune atunci că Ana este
împreună cu Ion, astfel Vasile Baciu uită de Ana când îl vede pe Ion și îl numește
„sărăntoc, tâlhar și hoț”, cerându-i să-i lase fata în pace. Pentru Ion situația este
umilitoare, deoarece jignirile sunt aduse în fața comunității. Îi cere lui Vasile Baciu să
se abțină să îl lovească. Scena demonstrează autocontrolul de care dă dovadă
personajul, urmărindu-și visul de a intra în posesia pământurilor. Jignirea adusă de
viitorul socru îl determină să își urmeze scopul fără a ține cont de consecințe.
Scena nunții este prezentată în capitolul eponim, insistându-se asupra obieceiurilor
specifice acestui moment. Este sugestivă pentru caracterul realist al operei.
Marchează începutul unei noi etape, determinându-l pe Ion să conștientizeze că
„împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana”, secvență ce demonstrează
plasarea nevestei pe un plan inferior, după avere. Aceasta își demonstrează
naivitatea prin secvența „În schimb, Ana nu se gândea decât la dânsul”. Ajunși la
notar, le citește pe ungurește „cele cuvenite” și face o remarcă asupra Anei, semn că
în satul transilvănean a rămâne însărcinată înaintea căsătoriei este un motiv de
rușine; „ Văd că v-ați grăbit….Nu face nimic, să fie cu noroc!”. Conform tradiției, Ana
trebuia să țină jocul miresei, dar, pentru că era însărcinată, locul acesteia a fost luat
de către Florica. Ion dansează cu ea, spre mirarea celor prezenți și îi declară ulterior
fetei iubirea veșnică („Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?...Auzi?”). Prin
comparația „Ana tresări ca mușcată de viperă” se exprimă trăirile fetei, fiind cuprinsă
de invidie și tristețe și începe să plângă. Construită în umbra morții izbăvitoare, Ana
își exprimă ironic puternicul conflict interior: „Amu ce te mai bocești? Că doar nu
mergi la spânzurătoare/ Norocul meu, norocul meu!, murmură Ana mai îndurerată”,
în timp ce Ion este preocupat doar de câți bani s-au strâns la nuntă („Oare cât s-o fi
strâns?”).
Acțiunea este un element de structură și compoziție sugestiv. Este structurată
riguros pe momentele subiectului, pe două planuri narative surprinse prin tehnica
alternanței.
Expozițiunea fixează timpul (o zi de duminică) și spațiul (satul Pripas aflat între
repere reale-Jidovița, strâmtoarea Bârgăului, Cârlibaba în apropiere de Cluj și
Someș; trecerea de la spațiul real la cel ficțional este surprinsă prin toponimele
„Râpele-Dracului” și „Cișmeaua Mortului”).
Intriga este reprezentată de momentul în care Ion o invită la dans pe Ana, deși o
iubește pe Florica.
Desfășurarea acțiunii surprinde momente semnificative ale evoluției comunității din
Pripas și prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere. Pentru că
își dorește să obțină repede mult pământ, Ion o seduce pe Ana și îl forțează pe
Vasile Baciu să accepte căsătoria. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce
urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte înșelat și începe s-o bată pe Ana;
femeia este alungată, pe rând, din casa soțului și cea a tatălui.
Punctul culminant este reprezentat de sinuciderea Anei care nu îi trezește lui Ion
regrete sau conștiința vinovăției, pentru că în Ana, iar apoi în Petrișor nu vede decât
garanția proprietății asupra pământurilor. Nici moartea copilului n-o oprește să o
caute pe Florica, măritată între timp cu George.
Deznodământul este previzibil, iar George, care-l lovește cu sapa pe Ion, nu este
decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar
averea lui Ion revine bisericii.
Conflictul este un element de structură sugestiv, deoarece urmărește relația dintre
personaje și mediul social.
În prim-plan se evidențiază conflictele exterioare, specifice romanului obiectiv,
proiectate pe fundalul satului transilvănean aflat sub dominație austro-ungară
(conflict național).
În satul Pripas lumea țăranilor este divizată în bocotani și sărăntoci, între cele două
evidențiindu-se atitudini de neacceptare: ,,întotdeauna i-a pismuit pe cei bogați”-
secventa sugerează opoziția dintre Ion și George.
Conflictul dintre protagonist și Vasile Baciu este zugrăvit din scena horei când tatăl
Anei îl numește pe erou sărăntoc, tâlhar și hoț, dar tânărul se abține să nu-l bată
pentru a-si realiza planul.
Conflictul de natură interioară este descris prin cele două patimi ale lui Ion sugerate
prin denumirile celor două părți ale romanului, ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”
(thanatos și eros).
În concluzie, relația dintre Ion și Ana este sugestivă pentru eșecul familiei construite
pe interes, destinul distrugându-i individual.