Ion

de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului deoarece ofera o perspectiva
realista asupra problemelor cu care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului
al XX-lea.

Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera monografica, realista, sociala.
Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice curentului: autenticitate, verosimil si
obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea problemelor sociale din Transilvania in perioada ocupatiei
Austro-Ungare si din valorificarea unor surse de inspiratie reale (scena sarutarii pamantului, numele
personajului principal, povestea de viata a Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte
si personaje, dar si de limbajul folosit care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la tehnica
detaliului semnificativ atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea traiesc. Personajele
sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala. Tematica operei este, de asemenea, realista.

Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul secolului al XX-lea, dar pe parcurs se
evidentiaza si alte teme precum patima pentru pamant, iubirea, familia, viata intelectualilor in conditiile
dominatiei austro-ungare.

Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri semnificative: “Glasul pamantului” si “Glasul
iubirii”, avand 6, respectiv 7 capitole fiecare.

Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in satul ardelenesc Pripas, la inceputul
secolului al XX-lea.

Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care are semnificatia simbolica a destinului
uman, dar si a unei rame ce separa lumea reala de cea fictiva.

O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de duminica in curtea vaduvei lui Maxim
Oprea. Scena este un pretext pentru narator de a prezenta traditiile specifice, personajele si relatiile dintre
ele. Fruntasii satului si taranii instariti discuta separat de cei mai saraci ca Alexandru Pop Glanetasu, care sta
“ca un caine la usa bucatariei”, neindraznind sa intre in vorba cu cei mai bogati. Ion incalca legile nescrise
ale comunitatii si o invita la dans pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe
Ana la joc, desi o iubeste pe Florica, marcheaza inceputul conflictului, intrucat Florica era “mai saraca
decat dansul”, pe cand Ana avea “lotru si case si vite multe”. Gestul sau de a o invita pe Ana la dans, dar si
intalnirea cu ea intr-un loc mai retras starnesc furia lui Baciu, care il caracterizeaza in mod direct, numindu-l
“hot”, “sarantoc”, “pleandura”, “talhar”. Ion resimte dureros umilinta, “schimba fete-fete”, trezindu-se in el
dorinta de razbunare. Confruntarea verbala cu Vasile Baciu marcheaza inceputul conflictului exterior dintre
cei doi, conflict dublat de cel interior, din sufletul personajului principal care oscileaza intre dragostea fata
de Florica, fata cu care fusese pana atunci si pe care o iubea si dorinta de a avea pamant, care se putea
implini prin Ana. Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai si o curteaza pe Ana.
Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata, determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea de sotie.

O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej pentru narator pentru a prezenta
obiceiurile specifice acestui eveniment in lumea satului (ospatul dureaza 3 zile, starostele vorbeste in versuri,
tinerii chiuie si trag cu pistoalele), dar si de a evidentia, inca o data, conflictul interior al personajului. Pentru
ca Ana are o sarcina inaintata, drusca, Florica, ii tine locul. Ion se gandeste o clipa sa fuga in lume si sa scape
“de uratenia asta”, dar imediat ii revin in minte pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si sa raman tot calic
pentru o muiere?”. Ion danseaza mai mult cu Florica, imaginandu-si ca ea “era mireasa lui”. Nu se poate
abtine si ii marturiseste ca doar ea ii era draga pe lume, dar este auzit de Ana care “tresari ca muscata de
vipera”. Atunci realizeaza ca toate sperantele ei de fericire se risipesc si incepe sa planga, insa Ion este
nepasator fata de suferinta ei si se intreaba oare cati bani s-or fi strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul lui Ion. Acest lucru
are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de moartea Anei, care se sinucide din
cauza atitudinii lui reci, distante. La scurta vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion
sentimentul vinovatiei. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura
linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a pamantului, sapa.

In concluzie, prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o adevarata monografie a societatii
transilvanene de la inceputul secolului al XX-lea, intrucat descrie topografia satului, institutiile (scoala,
biserica, judecatoria, notariatul), obiceiurile si traditiile (hora, hramul bisericii, tocmeala zestrii,
inmormantarea), dar urmareste si destinele individuale ale taranilor despre care George Calinescu a afirmat:
“nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei si ai generatiei”.