Particularitatile unui text narativ apartinand lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este considerat de critica literara cel mai mare creator de viață al
literaturii romane, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern care se manifesta
artistic in perioada interbelica. El este un deschizator de drumuri în ceea ce privește
scrierile sociale prin romanele “Ion” și “Răscoala” și cele de factură psihologică, precum
“Padurea Spanzuratilor” sau “Adam și Eva”.
Mare parte a operei sale se incadreaza curentului literar realism, care se manifesta
incepand cu secolul al XIX-lea. Principalele sale trasaturi, evidente și în opera literara
rebreniana sunt: prezentarea veridica a realității, tematica sociala, obiectivitatea,
construirea personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor
personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului, stil sobru și impersonal.
Seria romanelor rebreniene se deschide cu “Ion” incepand cu 1920, remarcat prin
obiectivitate și apreciat atat de traditionalisti, cat și de modernisti.
Stilul rebrenian se remarca prin refuzul total al subiectivismului, prin preferinta pentru
exprimarea exacta. Maniera obiectiva de exprimare presupune crearea de tipuri umane.
Caracterul realist al operei se evidentiaza, in primul rand, la nivelul actului artistic al
scriitorului care intenționează să realizeze o literatura de tip mimic. Universul ficțional creat
de Liviu Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea satului transilvanean Pripas la începutul
sec al XX-lea. Spatiul rural este surprins prin elementele sale de detaliu astfel incat romanul
dobândește caracter monografic, aspect de fresca sociala. Caracterul monografic consta în
surprinderea veridica a diverselor aspecte ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții, relatii de
familie, institutii. De exemplu, descrierea jocului tradițional, someseana, constituie o pagina
etnografica, memorabilia, prin infatisarea portului popular, a dansului tinerilor și a cântecului
lautarilor.
Romanul “Ion” se înscrie în estetica realista și prin modul de construcție a
personajelor, care intruchipeaza adevărate tipologii umane, reprezentative pentru universul
rural al epocii. Protagonistul intruchipeaza tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria
condiție socială, pe care vrea să și-o imbunatateasca. La fel ca orice taran, Ion își dorește
avere și o femeie pe care sa o iubească.
Tema romanului este problematica pamantului, analizata în condițiile
socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul sec al XX-lea. Romanul prezinta
lupta unui taran sarac pentru a obține pamant și consecințele actelor sale. Tema centrala,
posesiunea pamantului este completata de tema iubirii și a destinului.
O scena semnificativă pentru tema romanului este cea de la începutul romanului în
care Ion pune în aplicare planul de seducție a fetei “bogotanului” Vasile Baciu,
evidentindu-se viclenia acestuia. Viclenia pare a fi trăsătura dominanta de caracter a
personajului, evidentiata, mai ales în aplicarea planului de seducție a fetei bogatanului
Vasile Baciu. Îi găsește fetei punctele slabe- dorința ei de protectie, tandrețe și iubire-
profita de naivitatea ei lasand-o însărcinată și determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o
dea de nevasta. Aceasta trasatura este vizibilă încă de la scena horei cand tanarul alege sa
o joace pe Ana. Intențiile personajului sunt reliefate prin gesturi și mimica: “Ion urmări din
ochi pe Ana cateva clipe. Avea ceva straniu in privire, parcă nedumerire și un viclesug
neprefacut”.
O alta scena relevantă pentru tema romanului este cea a nunții țărănești a lui Ion cu
Ana. Tanarul stabilind momentul căsătoriei abia după ce s-a asigurat ca va obtine
pamanturile lui Vasile Baciu, fără să-i pese ca fata ajunsese de rasul satului. La nunta, Ion
constientizeaza parcă pentru prima oară ca, odată cu pamanturile, trebuie sa o ia de
nevastă pe Ana: “o privea și se mira c-a putut el saruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscata,
cu ochii pierduți în cap de plans, cu obrajii galbejiti [...], părea și mai urata”.
Titlul cărții este dat de numele personajului principal care devine exponent al
țărănimii prin dragostea lui pentru pamant, dar este individualizat prin modul în care îl
obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria “sarantocului” cu o fata cu zestre, pentru
ca Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetasului dobandisera averea în același fel, ci maniera de
a se comporta: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea sa se
întoarcă la Florica, care a devenit nevasta lui George.
Conflictul central din roman este lupta pentru pamant din satul tradițional, unde,
averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac.
Mandru și orgolios, constient de calitatile sale, nu-si accepta condiția și este pus în situația
de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al
Glanetasului și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior intre “glasul pământului” și
“glasul iubirii”. Cele doua chemări interioare nu il pun într-o situație-limita, pentru ca se
manifesta succesiv, nu simultan.
Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu, pentru o brazda de pamant
sau între Ion și George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om și pamantul-stihie
este provocat de iubirea patimasa a personajului pentru pamant și de iluzia ca îl poate
stapani.
Apreciat la apariție de criticul Eugen Lovinescu drept “cea mai puternica creatiune
obiectiva a literaturii romane, romanul “Ion” este o capodoperă a literaturii romane realiste,
interbelice ce are în centru patima lui Ion ca forma a instinctului de posesiune”.