Modalități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ scris de

Liviu Rebreanu

Romanul „Ion” este prima creaţie epică majoră a lui Liviu Rebreanu, impunându-se
încă de la apariţie în peisajul literaturii române prin rigoarea construcţiei, stil, care îi
conferă statutul de creator al romanului românesc obiectiv şi realist de valoare.

„Ion” este un roman obiectiv, realist, care a fost publicat în anul 1920, în perioada
interbelică a literaturii române, fiind o frescă socială a satului transilvănean de la
începutul secolului XX.
Tema romanului este problema pământului în Transilvania la sfârşitul secolului al
XIX-lea, Rebreanu realizând o veritabilă frescă socială, o monografie a satului românesc.
Cultul ţăranului român pentru pământ este considerat de Rebreanu însuşi: „problema vieţii
româneşti, a existenţei poporului românesc, o problemă menită să fie veşnic de
actualitate”.
Încă de la începutul romanului se prezintă relaţiile temporale şi spaţiale şi, de
asemenea, personajele principale, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. Acţiunea
romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea și se derulează pe două planuri narative,
urmărind destinul familiilor de țărani din satul Pripas, precum și destinul familiilor de
intelectuali, confruntați cu problematica națională , într-un stat aflat sub tutelă austro-
ungară.
Conflictul central din roman este reprezentat de lupta pentru pământ în satul
tradiţional, unde posesiunea averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în
comunitate. Conflictul exterior social, de interese, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu,
este dublat de conflictul interior, dat în sufletul personajului central, Ion,conflict precizat în
structura romanului prin titlul celor două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Cele
două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pentru că forţa lor se manifestă
succesiv, nu simultan.
Perspectiva narativă prezentă în romanul „Ion” este obiectivă, naratorul fiind
obiectiv şi detaşat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viaţa să curgă. Naratorul
este omniscient, ştie mai mult decât personajele sale, şi omniprezent, dirijând evoluţia lor
ca un regizor universal. El plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor, conform unui
destin prestabilit, cunoscut de la început la final.
Statutul iniţial al lui Ion Pop al Glanetaţului îl situează la intersecţia mai multor
tipologii realiste. Din punct de vedere al categoriei sociale, el este tipul ţăranului a cărui
patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că acesta îi susţine demnitatea şi
valoarea în comunitate. Această concepție va determina un conflict social între acesta și
cei care atentează la pământul său. În primul rând, va intra în conflict cu Simeon Lungu,
din cauza brazdei de păpmânt pe care Ion i-o fură la arat, dar și cu Vasile Baciu, care va
refuza să-i dea ca zestre Anei toate pământurile sale. Din punctul de vedere al categoriei
morale, Ion este tipul arivistului, înrudit cu Dinu Păturică din romanul lui N.Filimon ,,Ciocoii
vechi şi noi”.Din dorința de parvenire, generată de încercarea de a-și schimba statutul
de ,,sărăntoc„, Ion încalcă normele morale, înșelând așteptările celor care i-au acordat
încredere, învățătorul Herdele și Ana Baciu și declanșând un conflict cu aceștia.

1
 Din perspectivă psihologică , Ion se simte inferior celorlalţi săteni,,mic şi slab cât
un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi
place”, deşi se impune în faţa tinerilor din Pripas, el fiind căpetenia lor( lăutarul Briceag îl
urmează după horă,la cârciumă, cu toate că este plătit de George Bulbuc, feciorul întărit
din sat). Umilinţa pe care o resimte la fiecare recoltă şi când priveşte gospodăriile
bogătaşilor, determină reacţiile sale în relaţia cu cei din jur declanșând adevărate
conflicte. Dacă faţă de preot ori de familia Herdelea se comportă aproape fără excepţie cu
mult respect, în mijlocul sătenilor îşi dezvăluie caracterul violent( se bate cu George la
horă, apoi cu Simion Lungu şi îşi brutalizează părinţii şi nevasta). În consecinţă, ambiţia
şi hotărârea de care dă dovadă în tot ceea ce face are la bază adesea impulsivitatea
nemărginită.
Însă, ,,glasul pământului” pe care Ion îl vede,,aspru şi totuşi ademenitor, ca o
ţărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbrăţişare îi zdrobeşte oasele”, îi orientează toate
trăirile şi nu va trece mult până când faptele lui se vor subordona dorinţei de a dobândi
multe pogoane de pământ. Pentru a-şi atinge scopul, Ion trebuie mai întâi ,,să stingă”
,,gasul iubirii”: iar înstărita Ana lui Vasile Baciu o înlocuieşte în gândurile sale pe frumoasa
Florica. Astfel, convins că ,,dragostea nu ajunge în viaţă” şi o seduce pe Ana, lăsând-o
însărcinată. Noaptea de aşa-zisă dragoste rămâne simptomatică pentru caracterizarea
indirectă a personajului. Rece şi brutal, bărbatul îi oferă primul sărut doar pentru ,,a-i
astupa gura”, aşa încât tatăl fetei să nu fie trezit de şoaptele ei. Lacrimile şi vorbele
rugătoare ale fetei nu-l înduplecă pe bărbatul atent la sforăitul lui Vasile Baciu. Pe urmă,
luni de zile nu o mai vizitează pe Ana, deşi tot satul vuieşte că ,,fata a rămas grea”. În
acest nou context, imaginea lui Ion pare complet compromisă. Până şi Maria Herdelea
răspunde rânjetului răutăcios al tânărului, când e anunţat că Ana e bătută până la leşin de
tatăl ei, cu apelative ca:,,afurisitule şi spânzuratule, ticălosule”.
În ciuda intervenţiei împăciuitoare a preotului sau a dascălului, Ion nu renunţă până
nu obţine toate pământurile lui Vasile Baciu. Nici sinuciderea Anei ori moartea fiului său,
Petrişor nu îl determină să pună capăt conflictului cu Baciu, ba mai mult, ambiţiosul şi
egoistul protagonist, apelează din nou la viclenia sa structurală şi se dă drept prieten cu
George, acum soţul Floricăi, pentru a fi aproape de femeia pe care o iubeşte.
Având în vedere aceste aspecte, principala trăsătură de caracter a protagonistului
poate fi identificată în ceea ce criticul Nicolael Balotă numeşte ,,Obsesia posesiunii averii,
dar şi a iubirii”.Ilustrativ în acest sens este episodul dedicat cosirii delniţei, memorabil
pentru a atitudinea lui Ion faţă de pământ: ,,Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe pipt,
pe spate, iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene şi, căzând, se
frământa în humă, înfrăţind, parcă, mai puternic, omul cu lutul”. Din scena sărutării
pământului se desprinde atât obsesia stăpânirii pământului, cât şi consecinţele tragice ale
acesteia. Odată obţinute loturile socrului, flăcăul are sentimentul măreţiei sale: ,,Se vedea
acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme” şi nu mai doreşte decât să mângâie
brazdele de pământ ,,ca pe nişte ibovnice credincioase”. Contactul cu pământul este
prezentat ca o scenă cvasierotică., când protagonistul îşi ,,lipeşte buzele cu voluptate de
pământul ud”. Totodată, vocea narativă inserează în această secvenţă indiciile decăderii
lui: sărutul îi produce lui Ion un ,,fior rece, ameţitor” ce este dublat de imaginea funestă a
mâinilor ,,unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu”.
Tema romanului reflectă în totalitate personalitatea şi caracterul lui Ion.
Caracterizat de dorinţa obsesivă de a dobândi pământ pentru a urca pe treptele sociale şi

2
de a se debarasa de statutul de ,,sărăntoc” sau ,,fleandură”, Ion este în finalul romanului
un dezumanizat.; însă lipsa lui de umanitate nu e decât o interpretare ulterioară a
cititorului din a doua jumătate a sec. al XX-lea. Privit în contextul vremii sale, protagonistul
rămâne un personaj tipic pentru clasa socială pe care o reprezintă: ţăranul sărac a cărui
demnitate poate fi câştigată doar prin liniştea interioară, determinată mai ales de numărul
de pogoane posedate. În acest fel, tipologia ţăranului român se lărgeşte, dovedind în
acest fel modernitatea artei narative a lui Liviu Rebreanu.