Ion – caracterizare de personaj

Viziunea despre lume și viață a lui Liviu Rebreanu în construcția personajului

Ion din romanul cu același titlu, pornește de la ideea potrivit căreia patima pământului
are efecte distrugătoare asupra ființei umane.
”Ion” este un roman realist de tip obiectiv, întrucât regăsim în cadrul acestei
opere trăsăturile specifice ale acestui curent literar.
Realismul este un curent literar apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea
în Franța, dar care continuă să se dezvolte până în prezent în formele sale specifice,
având drept principiu de bază reflectarea realității în datele esențiale ale operei.
Principalele trăsături ale acestui curent literar sunt: obiectivitatea perspectivei
narative, veridicitatea faptelor narate și personajele tipice în situații tipice, adică sunt
tipice pentru societatea vremurilor în care trăiesc, sunt condiționate de epocă și sunt
dependente de timp și de spațiu. Pe parcursul acțiunii se observă atitudinea critică a
autorului față de cele prezentate, stilul său sobru și impresonal. La toate acestea se
adaugă descrierea, tehnica detaliului, atât de preferată de artiști pentru că ea permite
stabilirea unei legături directe între mediu și personaj.
Tema romanului o constituie lupta țăranului sărac pentru pământ, într-o
societate în care singura măsură a valorii omului este întinderea sa de pământ.
Această temă centrală (obsesia pământului) estu dublată de tema iubirii. În plan
simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos.
Dintre elementele de structură semnificative pentru construcția personajului se
remarcă mai întâi titlul, care este unul sintetic, un titlu eponim, un substantiv propriu
care devine un indiciu spre numele personajului principal al operei. Personajul Ion
este de fapt unul reprezentativ pentru o întreagă categorie socială, aceea a țăranilor
umiliți și desconsiderați pentru că nu au pământ. De fapt Ion este un exponent al
țărănimii atât prin dragostea pe care o are față de pământ cât și prin pasiunea cu care
îl muncește, fiind individualizat prin modul în care îl obține.
Un alt element de structură, de compoziție, reprezentativ pentru construcția
personajului Ion este conflictul. Acțiunea pune în lumină principalele conflicte ale
romanului: exterioare și interior. Principalul conflict exterior este între Ion și Vasile
Baciu: Ion dorește să se căsătorească cu Ana, fiica acestuia, deoarece avea pământ iar
el era un băiat sărac, motiv pentru care tatăl nu dorea ca fata lui să se căsătorească cu
un sărac, mai ales că îi era promisă lui George. Trebuie menționat faptul că în lumea
satului, lipsa pămțntului înseamnă lipsa demnității umane. Pământul condiționează
dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate, de aceea drama lui Ion este drama
oricărui țăran sărac.
 Se poate vorbi și de conflicte secundare, ca cel dintre Ion și vecinul său, Simion
Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau conflictul dintre Ion și George, mai întâi
pentru Ana, iar apoi pentru Florica. În planul intelectualității satului se manifestă
conflictul național, deoarece satul românesc din Ardeal este înfățișat în condițiile
Austro-Ungare, iar când sunt surprinse alegerile de deputați pentru parlamentul din
Budapesta, deși sunt doi candidați, unul maghiar și unul român, câștigă candidatul
maghiar pentru că asemeni lui Herdelea și a altor români care se tem pentru bucata lor
de pâine, votează cu puterea.
Conflictul exterior este dublat de conflictul interior, între glasul pământului și
glasul iubirii. Cele două glasuri îi produc puternice frământări lăuntrice.
Reprezentativ rămâne și structura romanului. La nivel compozițional, romanul
”Ion”, la fel ca ”Răscoala” și ”Pădurea spânzuraților” este un roman ”corp sferoid”,
construcție românească perfectă, alcătuită din două mari părți aproape egale, cu titluri
semnificative, rezumând sugestiv destinului eroului central, care se zbate dramatic
între două mari pasiuni: pământul și iubirea. De aceea, cele două se intitulează
sugestiv ”glasul pământului” și ”glasul iubirii”, iar capitolul unu poartă titlul
”Începutul” iar capitolul treisprezece este intitulat ”Sfârșitul”, fapt ce conferă
romanului o structură simetrică. Simetria de construcție este accentuată și prin
începutul și sfârșitul identic al romanului, care cuprinde în primele pagini imaginea
drumului care duce spre satul Pripas, hora duminicală și se încheie cuprinzând
petrecerea însoțită de o horă, condiționată de sfințirea noii biserici și descriind drumul
care iese din sat.
Începutul și finalul separă, asemenea unei rame, viața reală a cititorului de viața
ficțională a personajelor din roman.
Ion este un personaj central al romanului, simbol al destinului tragic al
țăranului român din Transilvania și în același timp rămâne un moment de referință în
evoluția poeziei românești de inspirație rurală.
Criticul Nicolae Manolescu afirmă că în centrul romanului se află ”patima lui
Ion” ca formă a instinctului de posesiune, iar Nicolae Iorga îl numește ”erou
monumental”, expresie a ”instinctului de stăpânire a pământului”.
Personaj al romanului, Ion se impune încă de la încput cu statutul său social de
țăran sărac, a cărui trăsătură dominantă de caracter este dragostea față de pământ,
patima pământului, pe care l-a iubit de mic copil si care i-a fost ”mai drag ca o
mamă”. Acest sentiment puternic față de pământ îl determină să renunțe la studii în
ciuda faptului că fusese unul dintre cei mai buni elevi ai dascălului Herdelea. Renunță
la studii pentru a nu se îndepărta de pământul pe care îl consideră condiția fericirii și a
demnității umane, convins fiind că omul este om numai dacă are pământ.
Statutul moral, psihologic se conturează pas cu pas pe parcursul întregii acțiuni.
Mai întâi, naratorul accentuează faptul că Ion moștenește calitățile mamei sale:
harnic, dinamic, activ, ambițios, muncește cu pasiune trăind bucuria muncii.
Calităților eroului li se asociază însă multe și puternice defecte: viclenia, violența,
brutalitatea, cinismul, indiferența, lipsa de omenie și de respect izvorâte din patima
pământului.
Ion este un personaj urmărit în evoluție, fapt pentru care calitățile inițiale
alimentează paradoxal dezumanizarea lui Ion.
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deși sărac, Ion este
”iute și harnic ca mă-sa”, iubește munca ”care îi era dragă”, iubește pământul ”care îi
era mai drag ca ochii din cap”, ”mai drag ca o mamă” (caracterizare directă de către
narator).
Isteț, silitor și cuminte, trezește repede simpatia dascălului, care îl consideră
capabil de a-și schimba condiția socială urmând o școala în urma căreia ar putea
deveni ajutor de notar. Renunță însă la școală de dragul pământului.
Pentru că îl știu impulsiv și violent, este ”respectat” de flăcăii din sat și temut
de țigani care cântă la comanda lui și îl însoțesc la cârciumă după horă deși George
este cel care plătește.
Insultat de Vasile Baciu (beat), în fața satului, la horă, Ion se simte rușinat,
umilit, se supără și dorește să se răzbune – răzbunător. Vasile Baciu îi reproșează că
umblă după fata lui și nu se cuvine pentru că este sărac, iar apoi îl numește
”sărăntoc”, ”tâlhar” și ”hoț”, fapt pentru care în relația cu Vasile Baciu (caracterizare
indirectă) va deveni batjocoritor. La început tot satul este de partea lui și îl condamnă
pe Vasile Baciu atât pentru că este beat cât și pentru că îl jignește. Dar după bătaia cu
George, preotul îl va critica în biserică, iar efectul nu este cel așteptat, ci Ion se
revoltă și mai mult și hotărăște ”să fie cu adevărat netrebnic”. După o scurta ezitare
alege zestrea Anei și renunță la iubirea Floricăi.
Este viclean cu Ana, o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabilește cu
Vasile Baciu când fata ajunsese deja de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi
aduce și pământul fără a face o foaie de zestre. Parcă ar fi rândul lui Vasile Baciu să
se arate viclean cu el. După nuntă începe coșmarul Anei, care este bătută și alungată
de soț la tată și invers. Prin intervenția preotului Belciug, Vasile Baciu îi dă toate
pământurile lui Ion la notar.
Toată încordarea lui de până acum se transformă: brutalitatea față de Ana este
înlocuită de indiferență. Sinuciderea ei nu-i trezește vreun licăr de conștiință și nici
moartea copilului, întrucât viața lor nu reprezenta decât o garanție asupra
pământurilor lui Vasile Baciu.
Instinctul de posesiune asupra pământului este satisfăcut, iar acum, lăcomia lui
răspunde altei nevoi lăuntrice: patima pentru iubire. Așa cum râvnise și la averea
altuia, acum râvnește la nevasta lui George, înțelegând că pentru a fi fericit nu este
suficient pământul, adevărata fericire o dă iubirea. Viclenia îi dictează apropierea de
Florica: falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate veni oricând ca prieten.
Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu lovituri
de sapă pe Ion, venit noaptea în curtea lui, după Florica.
Mijloacelor de caracterizare punctate mai sus li se poate adăuga caracterizarea
directă realizată de alte personaje și care se subordonează pluralității perspectivelor:
”Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț.” (doamna Herdelea);
”Ești un stricat și un om de nimic. Te ții mai deștept decât toți dar umbli numai după
blestemății” (preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidențiază statutul psihologic al personajului prin
frământările sale sufletești redate printr-un monolog interior ”mă moleșesc ca o babă
năroadă. Parcă n-aș fi în stare să mă scutur de calicie... las că-i bună Anuța! Aș fi o
nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe.”
Caracterizarea indirectă după cum am văzut se realizează prin faptele care
evidențiază trăsăturile sale. Limbajul aparține registrului popular, Ion apelând cu
naturalețe la expresii populare ”a sta cu mâinile în sân”, ”a da cu piciorul norocului”.
Vestimentația îi reflectă condiția socială, statutul social de țăran sărac, iar numele
devine emblematic. Comportamentul său reflectă intențiile față de celelalte personaje.
La horă este tandru ”o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie și mai prelung
decât ceilalți flăcăi”; apoi este batjocoritor, brutal, violent ”o lovește cu sânge rece”.
Față de ea simte mai întâi milă, apoi dezgust iar apoi indiferență.
În relație cu Vasile Baciu sau cu George adoptă atitudini diferite dar scopul său
este răzbunarea sau smulgerea proprietății: pământul sau femeia.
Se poate vorbi în roman și de o relație fundamentală care se stabilește între
protagonist și un personaj mai puternic decât el – pământul (simbolic). Astfel, după
cum am văzut, forța pământului se manifestă în trepte în sufletul lui Ion: pământ –
mamă (i-a fost mai drag ca o mamă); pământ – studii (renunță la studii de dragul
pământului); pământ – propria ființă (mai drag ca ochii din cap); pământ – ibovnică
(renunță la Florica de dragul pământului) și pământ – stihie.
O scenă reprezentativă pentru obsesia pământului este hora duminicală, întrucât
aceasta este centru al lumii sătești și chiar o descătușare dionisiacă de energii și va
trasa câteva semnificații ale pământului în mentalitatea țărănească: condiția demnității
umane.
Așezarea privitorilor respectă relațiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților
respectă stratificarea socială. Fruntații satului, primarul și chiaburii discută separat de
țăranii mijlocași sau săraci pentru că în satul tradițional, lipsa pământului (averea)
este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru
Glanetașu, care dorește să intre în discuțiile bogaților dar se rușinează pentru că este
sărac: ”Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei trage cu urechea și Alexandru
Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași.”
 Fetele rămase nepoftite la horă, mamele și babele stau mai retrase și discută
despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug și învățătorul Herdelea vin să
privească ”petrecerea poporului” fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura unitatea și de a
facilita întemeierea noilor familii dar cu respectarea principiului economic. De aceea,
în joc sunt numai fete și flăcăi. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc,
deși o place pe Florica cea săracă marchează începutul conflictului principal al operei.
Vasile Baciu, tatăl Anei, vine de la cârciumă și intră îmtr-o confruntare verbală cu Ion,
pe care îl numește ”hoț” și ”tâlhar” pentru că ”sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă
altui țăran bogat, George Bulbuc. Rușinea pe care Vasile Baciu i-o face lui Ion la
horă, în fața întregului sat, constituie stârnirea dorinței de răzbunare a flăcăului, care
la rândul său îl va face pe Vasile Baciu de rușinea satului când o va lăsa pe Ana
însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta. La sfârșitul petrecerii, flăcăii se
retrag la cârciumă unde, de obicei, plătesc și lăutarii. Bătaia dintre Ion și George este
în aparență pentru plata lăutarilor, iar în esență este pentru dreptul de a o lua pe Ana
de soție. Această ceartă se încheie cu victoria lui Ion care îl răpune pe George,
lovindu-l cu parul. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui George și este
construită simetric cu cea de la sfârșitul romanului, când George îl lovește pe Ion cu
sapa, provocându-i moartea.
O altă secvență narativă reprezentativă pentru obsesia pământului instalată în
sufletul lui Ion se află în capitolul doi („Zvârcolirea”) care surprinde contemplarea
simbolică a pământului. Ajuns la pământul familiei lui, la coasă, Ion își dă seama că
ceea ce deține acum este doar o mică parte din ceea ce a avut mai demult familia lui:
tatăl său a fost un om sărac încă din copilărie, iar în momentul în care s-a căsătorit cu
Zenobia în loc să mențină averea, ba chiar s-o sporească, s-a plimbat numai pe la
petreceri și cârciumi, fapt ce conduce treptat la pierderea averii în ciuda efortului
Zenobiei de a o menține. Acest lucru îl întristează pe Ion și nu-i dă pace, fapt pentru
care băiatul se gândește numai la pământurile pe care le-ar fi putut deține. La un
moment dat Ana își face apariția în acest peisaj, venită să-i aducă tatălui ei și câtorva
muncitori ceva de mâncare întrucât și ei, la fel ca Ion, au venit să muncească
pământul. Cei doi tineri nu schimbă multe vorbe, au doar o interacțiune scurtă dar
suficientă încât să-l determine pe Ion să se gândească din nou la pământ: băiatul se
gândea la căsătoria cu Ana strict din punct de vedere material și la repercusiunile unei
astfel de acțiuni - singurul mod de a scăpa de sărăcie.
Memorabilă rămâne pentru patima pământului scena din capitolul nouă
(„Sărutarea”) în care Ion sărută pământul în posesia căruia a intrat. Ajuns stăpân al
pământurilor familiei Baciu, Ion are într-un final mulțumirea sufletească că deține o
cantitate însemnată de pământ și că de acum încolo, va fi și el o persoană importantă
în societate, fapt ce îl face extrem de fericit. Acest lucru poate fi explicat prin gestul
pe care l-a făcut. La apropierea primăverii, Ion se duce să-și privească pământurile ce
se dezghețeau. Plin de fericire se apleacă și sărută pământul acesta provocându-i o
plăcere nesfârșită: „ se opri în mijlocul delniței... îl cuprinse o poftă sălbatică să
îmbrățișeze huma, s-o crâmpocească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte,
zgrunțuroase și umede... Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lasă în
genunchi, își coborî fruntea și își lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și în
sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor.”
În concluzie, prin opera creată, Rebreanu își transmite propria viziune,
concepție cu privire la patima pământului care are efecte distrugătoare asupra ființei
umane.