Ion -de Liviu Rebreanu

Roman modern obiectiv, realist interbelic

Definirea speciei: Romanul – cea mai ampla specie epica cu o actiune complexa care se
desfasoara pe mai multe planuri narrative si cu o intriga complicate progresiv, la care iau
parte un numar mare de personaje.
Genul operei, incadrare in curent: Ion (publicat in 1920) este un roman modern
obiectiv, care se incadreaza in realismul interbelic prin constructia riguroasa si
simétrica, prin compozitia echilibrata, prin forta conflictului si obiectivitatea stilului, dar
mai ales prin figura personajului principal, motivat corelata cu un anumit context istoric si
social.
Ion este inspirat din din adevarurile vietii taranesti ale Ardealului de la inceputul secolului
al XX-lea, asupra carora s-a oprit anterior si in nuvele precum Nevasta si nuvela Prostii.
Temele romanului sunt derivate din perceptia si experientele avute de catre insusui
autorul, perceptie asupra satului si a conditiei taranului, implicand conditia acestuia din
urma cu pamantul, iubirea, dorinta de imbogatire si de urcare pe scara din ierarhia sociala,
raportul cu restul comunitatii si cu autoritatile satului. In plan tematic conectat cu cele
mentionate se afla si destinul femeii in lumea traditionala, statutul intelectualului, rolul
familiei in evolutia omului, moartea. Viziunea artistica a autorului rezulta din idea sa ca a
crea oameni nu inseamna sa copiezi tipología lor dupa oameni deja existenti, creatia
literara fiind “o sinteza”.
Doua parti ale romanului:
“Glasul pamantului”
“Glasul iubirii”
=> dezvolta doua planuri narative: planul vietii taranesti si planul intelectualitatii
satului ( indivizii din ambele categorii avand frustrari, orgolii, neintelegeri, conflicto cu
autoritatile)
Lupta pentru influenta dintre Ion si George este transpusa in oglinda cu lupta dintre
invatatorul Herdelea si preotul Belciug, nunta lui Ion cu Ana isi are drept corespondent
nunta Laurei cu Pintea.
Relatiile temporale si spatiale sunt autentice, reale. Incipitul romanului se contureaza
prin creionarea unei zile toride de duminica in satul Pripas si evenimentele care curg in
fluxul vietii de la tara. Sunt prezentate doua gospodarii, cea a invataorului Zaharia Herdelea
si a lui Alexandru-Pop Glanetasu) dupa care se mentioneaza casa lui Macedon Cercetasu,
casa primarului Florea Tancu si altele pana ce total se aduna in mijlocul horei unde tot satul
era adunat.Aceeasi tehnica a panoramei este preznta si in finalul romanului, doar ca este in
sens invers: din interiorul satului catre soseaua care iese din sat. Acest fapt ii da romanului
o característica de ciclicitate, incepand si terminandu-se cu imaginea satului.
Subiectul se construieste prin inlantuirea secventelor narative, fiind dublata de alternarea
celor doua planuri (pamantul si iubirea). In central lui se afla Ion, fiul lui Alexandru-Pop
Glanetasu, care, ajuns la varsta deciziilor de viitor, isi da seama ca un poate isi din saracia
mostenita de la parinti decat daca isi forteaza destinul sa o apuce pe alta cale. Dupa ce ezita
intre cele doua “glasuri” care un pot sa existe impreuna in armonie (obsesia pentru pamant
si ce afata de Florica), tanarul isi croieste drumul catre inima Anei, fiica lui Vasile Baciu, a
carei zestre l-ar fi facut sa uite de saracie si umilinta. Toate episoadele care articuleaza
aceasta alegere au ca nuclee hora din sat, unde Ion, desi era liderul tinerelior din sat, este
jignit de Vasile Baciu, disputa cu George, seducerea Anei, negocierea zestrei prin
interventia preotului Belciug si nunta care incheie prima parte a romanului.
Scena nuntii marcheaza apogeul dezvoltarii lui Ion. Evenimentul dureaza trei zile si se
evidentiaza intreg ritualul de la sat. Ion, apare asezat, in mod ironic, intre cele doua femei
care il obsedeaza: Ana, pentru zestrea ce o detine si Florica, fata de care este atrá s si care
emana frumusete si vitalitate.
In planul intai “Glasul iubirii”, se urmareste evolutia lui Ion dupa casatoria sa cu Ana
dar si drama celei din urma, care isi da seama ca s-a complacut intr.-o iluzie. Dupa putin
timp de la casatorie, Ion realizeaza ca este nefericit cu Ana iar gandul ii zboara numai la
Florica iar pe zi ce trecea, imaginea Anei ii parea din ce in ce mai degradata pana ajunge sa
o urasca. Ion devine si mai nefericit in momentul in care afla de casatoria Floricai cu
George, rivalul lui. Anticipandu-se deznodamantul, Ion se imprieteneste cu George si o
revede din ce in ce mai des pe Florica, iar Ana, care afla acest lucru de la Savista, se
spanzura. Dupa putina vreme moae si copilul (Petrisor), iar Ion se simte din nou liber. Dupa
scena de dragoste petrecuta in camp, Ion isi jura sa o recastige pe Florica, ceea ce ii va
aduce moartea.
Secventa sarutarii pamantului justifica intreaga creatie romaneasca si toate
deciziile protagonistului, conturand atat blestemul cat si sansa lui Ion, pamantul fiind,
pentru taran, cel mai important lucru. Scena este incarcata de emotie si este de natura
psihologica si prin aceasta, autorul dezvlauie mecanismeleinterioare ale vietii taranului
care se invarte intre doua patimi (iubirea si pamantul) carea cum, devin una singura
(dragostea pentru pamant). Cele doua glasuri sunt, astfel, contopite si totul devine
coplesitor pentru personajul principal. Ion inceteaza, parca, sa mai fie taranul parvenit,
imoral, lacom si insensibil, creando-se premisele pentru a i se ierta greselile comise in
numele unei valori absolute: pamantul. In acest sens, se disting numeroase cuvinte din
sfera eroticului : “trupul”, “s-a dezbracat”, “sarutari”, “voluptoasa” etc., toate fiind topite in
imaginea pamantului.
O alta secventa, care desavarseste profilul personajului principal,adancind drama
acestuia, este cea a mortii. In mod foarte original, Liviu Rebreanu scrie scena din doua
perspective: a lui George si a lui Ion. Asadar, sfarsitul capitolului al XII-lea ii apartine, prin
stil indirect liber , lui George, pentru ca mintea sa gestioneaza momentul intoarcerii
precipitate acasa,, cu gandul de a se razbuna pe vecinul rival. Barbatul se misca parca
automat, manat de o dorinta de a ucide. Faptul ca se intoarce impacat langa sotie si ii
declara acesteia “L-am omorat!” atesta o eventuala devire psihica al carei fundal este
gelozia. La polul opus, inceputul capitolului al XIII-lea este redat din perspectiva victimei,
scena capatand profunzimea si dramatismul pe care numai iminenta mortii le poate starni.
Ion un este redus, neaparat, la instinctul de supravietuire, ci ramane acelasi barbat orgolios
si demn, carea r vrea sa-si controleze sfarsitul, asa cum si-a hotarat “inceputul” devenirii.
Din acest motiv, simtind ca moare in baltoaca propriului sange, exclama in gand “Mor ca un
caine!”, tarandu-se cu ultímele puteri catre nucul dintr-o gradina alaturata. Copac asociat
simbolisticii mortii, nucul pare sa prelungeasca in sfera mitului suferinta taranului chemat
de o voce gregara sa-si infrunte destinul.
Cronica obiectiva a vietii taranesti, romanul Ion isi gaseste punctul de echilibru in
imaginea protagonistului, construita de autor veridic si minutios, astfel incat, pentru
prima data in literatura noastra, taranul un mai este o fiinta-decor intr.-un ansamblu
narativ orientat catre alte teme, ci un individ complex, contradictoriu, strabatut de trairi
profunde, a caarui patima pentru pamant ordoneaza intregul edificiu romanesc. Fata de alti
autori aplecati catre lumea de la sat, Rebreanu un cauta sa surprinda aspecto etnografice,
un pare a-l interesa “culoarea locala” sau ambianta satului transilvanean, ci esenta umana
proiectata intr.-o figura de taran, cel mai puternic creionata in proza romaneasca.
Caractrizarea directa a personajului incepe in antoló gica scena a horei, in care
naratorul traseaza, anticipativ, liniile generale alea portretului sau moral “ Avea ceva
straniu in privire”si evidentiaza, in continuare, calitatile eroului “Era iute si harnic”. Vorbele
aruncate de Vasile Baciu , ofensat ca flacaul se tine de fiica sa (“ Ce ti-am spus eu tie,
sarantocule, ai?”) ii adancesc frustrarea si ii provoaca orgoliul. Celelalte personaje il percep
in evolutie, pas cu pas, in functie de tipul de relatie in care se angajeaza cu Ion. Dupa
incaierarea celor doi, preotul Belciug spune ca “feciorul Glanetasului s-a facut un becisnic”,
mustrandu-l in biserica si in fata, in vreme ce Maria Herdelea il apara, un doar pentru a-l
contrazice pe preot, ci si pentru ca Ion ii ajuta in gospodarie. Autocaracterizarea urmeaza
traseul nehotararii si al interogarii cu privire la deciziile luate, care uneori ii aresc stima de
sine iar alteori ii adancesc suferinta si nefericirea, simtindu-se “mis si slab” si “umilit si
infricosat”.
Trasaturile perosnajului se deduc, de asemenea, din vorbele, faptele, atitudinile,
gandurile si relatiile lui cu cei din jur, pe baza caracterizarii indirecte. Impulsivitatea
personajului reiese din confruntarea cu George, dar si cu Simion Lungu, caruia ii fura o
bucata de delnita, sub pretextul ca,odata, acel pamant fusese al familiei sale. Orgoliul si
frustrarea se vad in gandurile sale dinainte de imbogatire iar frica de a nu-si pierde
agoniseala, dupa moartea Anei, reiese din “gria” pentru fiul sau.
Relatia cu Ana activeaza, in mod paradoxal, dar explicabil dinpunct de vedere
psihologic, tot intunericul din fiinta presonajului principal. Dupa ce fata ramane
insarcinata, o cantarea din priviri intr.-un mod triumfator, aratand mandria fata de reusita
lui si, prin vorbe, comportament si gesturi, aratand ca rolul ei s-a incheiat. Dupa casatorie o
loveste mereu, considerand-o vinovata pentru nefericirea lui, iar atunci cand Ana ameninta
ca se va omori, pe drumul de intoarcere de la nunta lui George cu Florica, ii raspunde cinic:
“- Da’ omoara-te dracului ca poate asa am sa scap de tine!”.
Relatia cu George cunoaste, de-a lungul romanului, mai multe etape. Ca flacai, se
dusmaneau in secret si declarat, deoarece Ion ii incurca baiatului lui Toma Bulbuc planurile
de a se insura cu Ana si de a reuni, astfel, doua averi intr-una si mai mare. In plus, Ion era
mai chipes, mai harnic si mai curajos, ceea ce ii atrage simpatía tineretului din comunitate.
Dupa ce Ion se insoara, lui George ii creste influenta in sat, iar casatoria cu Florica ii
asegura un nou triumf, redata de autor in stil indirect liber. O noua varsta a relatiei dintre
cei doi este atinsa odata cu “prietenia” de dupa nunta, folosita de Ion ca mijloc de a ajunge,
din nou, la Florica, pana la confruntarea finala cu George.
La nivelul artei narative, romanul se distinge prin clasicitatea rezultata din
echilibrul partilor, din perspectiva obiectiva, auctoriala, sustinuta prin naratiunea la
persoana a III-a, cu o viziune ampla, desi exista destule episoade in care stilul indirect liber
si monologul relativizeaza aceasta dimensiune, prin imaginile artistice care se inscriu in
firescul lumii infatisate de autor, obtinandu-se un tablou veridic, curgator si etern al
umanitatii.
Romanul Ion este considerat de foarte multi critici o opera de reper in analiza
taranului roman autentic, cu toate defectele si calitatile pe care le poate avea, Ion fiind un
erou complex, destept, descurcaret si harnic dar si orgolios, mandru si incapatanat,
formand o antiteza ú nica in romanele din literatura noastra.