Enigma Otiliei

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei apare la sfârșitul perioadei interbelice,

fiind al doilea din cele patru romane scrise de George Călinescu. Este un roman
polemic, prin care autorul a dorit să demonstreze superioritatea prozei tradiționale,
clasice, în comparație cu romanul modernist
Creația literară Enigma Otiliei este un roman realist, de tip balzacian, cu
elemente moderniste. Romanul este o specie a genului epic, de dimensiuni ample, cu
o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de
personaje și un conflict puternic. Astfel acțiunea are mai multe fire narative,
reprezentând destinul și maturizarea tânărului Felix Sima, cuplul Felix-Otilia, lupta
clanului Tulea și a lui Stănică Rațiu pentru obținerea moștenirii lui Costache
Giurgiuveanu, imaginea societății.
Opera aparține realismului balzacian prin trăsături sugestive precum
prezentarea verosimilă și din perspectivă critică a societății. Romanul balzacian și
citadin Enigma Otiliei este o frescă a burgheziei bucureștene, la începutul secolului
al XX-lea, prezentată în aspectele ei esențiale, istorie a moștenirii lui moș Costache
Giurgiuveanu, pe care se proiectează formarea și maturizarea tânărului Felix Sima
care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.
Așadar această operă este romanul unei familii și istorie a unei moșteniri.
Romanul se incadrează în curentul realist prin abordarea temelor realiste
(familia, avariția, fresca societății burgheze), perspectiva narativă obiectivă și
termenii spațio-temporali bine definiți: ,,București” ,,1909”. Autorul prezintă detaliat
mediul familial, universitar, al restaurantelor, spațiul citadin și preocupările
oamenilor: căsătorie, carieră și îmbogăție.
Corelația personaj-mediu, aspect specific prozei realiste balzaciene contribuie la
caracterizarea indirectă a personajelor.
Modernismul romanului rezultă din tehnica pluriperspectivei, ambiguitatea
personajelor și interesul pentru procesele psihice deviante.
Viziunea despre lume se reflectă în operă prin construcția simetrică și circulară,
modalitățile de caracterizare a personajelor, preocuparea pentru moralitate și
aplicarea tehnicii balzaciene în realizarea descrierii spațiilor.
Titlul inițial Părinții Otiliei reflectă ideea paternității, pentru că fiecare personaj
influențează soarta Otiliei. Autorul schimbă titlul din motive editoriale și deplasează
accentul de la tema paternității la misterul ce înconjoară personajul feminin,
considerat o ,,enigmă” de către Felix și Pascalopol. Totodată, acest titlu pune în
lumină tehnica modernă a pluriperspectivei, deoarece personajele au viziuni
contradictorii asupra Otiliei.
 Incipitul fixează cadrul temporal ,,într-o seară la începutul lui iulie 1909” și
spațial: strada Antim, arhitectura casei lui moș Costache și a interioarelor, prezintă
personajele și sugerează conflictul. Finalul este închis deoarece prezintă rezolvarea
conflictului și este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează
prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache din perspectiva lui Felix, în
momente diverse ale existenței sale.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje prin acumularea detaliilor. Un plan
prezintă destinul tânărului Felix Sima, care rămas orfan vine la București pentru a
studia medicina, trăiește în casa tutorelui său Costache Giurgiuveanu și simte o iubire
adolescentină pentru Otilia. Al doilea plan urmărește lupta familiei Tulea pentru
obținerea moștenirii lui moș Costache. Succesiunea secvențelor narative este redată
prin înlănțuire, completată prin inserție, prin spontaneitatea dialogului și prin
descrierea detaliului semnificativ.
Conflictul se bazează pe relațiile dintre cele două familii înrudite, conflict
datorat moștenirii averii lui Costache Giurgiuveanu și adversității manifestate de
Aglae împotriva Otiliei. Conflictul erotic privește rivalitatea dintre Felix și
Pascalopol pentru a obține iubirea Otiliei.
Acțiunea romanului începe cu expozițiunea, realizată după modelul realist-
balzacian. Aceasta debutează cu o scenă importantă pentru semnificațiile romanului,
prin care se prezintă descrierea străzii printr-o fină observație, situarea exactă a
acțiunii în timp și spațiu și caracteristici arhitecturale surprinse din perspectiva
naratorului specializat. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a
dobândit avere, dar nu are fond cultural. Acțiunea începe, așadar, odată cu venirea
tânărului Felix, rămas orfan, de la Iași la București, în casa unchiului său, pentru a
urma Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o
crește pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenția de a o înfia. La inceput acesta
se preface că nu știe cine este Felix, spunând că el nu așteaptă pe nimeni. La
intervenția Otiliei, moș Costache își întâmpină nepotul și îl prezintă celor adunați la
el.Astfel, naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor, realizând
portretele lor. Atmosfera este neprimitoare și prefigurează conflictul principal.
Intriga se dezvoltă pe cele două planuri, care se întrepătrund: maturizarea lui Felix și
istoria moștenirii lui moș Costache.
Desfășurarea acțiunii prezintă competiția pentru moștenirea bătrânului avar,
prilej cu care se observă efectele obsesiei banului în plan moral. Sub presiunea
familiei Tulea, care urmărește obținerea averii, moș Costache amână înfierea Otiliei.
Acesta încearcă totuși să o protejeze, construindu-i o casă cu materiale provenite din
demolări, dar proiectele nu se finalizează deoarece este lovit de o criză de apoplexie.
Pentru familia Tulea, boala lui moș Costache este prilej de a-i ocupa casa sub
pretextul îngrijirii, însă prezența lui Felix, a lui Pascalopol și a Otiliei determină
însănătoșirea bătrânului. Moartea lui moș Costache este provocată de Stănică Rațiu,
care urmărește parvenirea și îi fură banii.
Felix se formează în urma experiențelor trăite în casa unchiului său, este gelos
pe Pascalopol, dar decide să se focuseze pe carieră. O scenă esențială pentru
înțelegerea personalității tinerilor și a atitudinii lor față de iubire este ultima întâlnire
dintre cei doi, înainte de plecarea Otiliei din țară, cu Pascalopol. După o noapte în
care Felix o veghează cu delicatețe în camera sa și Otilia îi mărturisește iubirea,
acesta constată că fata l-a părăsit și a plecat cu Pascalopol la Paris. Abia după
primirea unul bilețel explicit Felix înțelege că ea încerca să îl protejeze și să nu îi
pericliteze viitorul. În consecință, Otilia îl iubește pe Felix, dar după moartea
bătrânului, îi lasă tânărului libertatea de a-și împlini visul și se căsătorește cu
Pascalopol, bărbat matur, care îi oferă înțelegere și protecție. În epilog se precizează
că Pascalopol îi redă libertatea și Otilia devine soția unui conte exotic. Otilia rămâne
pentru Felix imaginea eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Pentru realizarea personajelor, George Călinescu folosește tehnica balzaciană a
descrierii mediului și a fizionomiei în ilustrarea trăsăturilor de caracter. Autorul
pornește de la caractere clasice precum avarul sau gelosul, ilustrând o adevărată
comedie umană: moș Costache este avarul, Aglae-,,baba absolută”, Aurica-fata
bătrână, Simion-dementul senil, Titi-debil mintal, Stănică-arivistul, Otilia-cocheta,
Felix-ambițiosul și Pascalopol aristocratul rafinat. Ca elemente de modernitate se
remarcă tehnica ambiguității și a pluriperspectivei. Moș Costache nu este un avar
dezumanizat, deoarece o iubește pe Otilia. Felix nu este ambițiosul lipsit de scrupule,
ci și adolescentul orfan capabil să iubească. Pascalopol se poartă ca un iubit și ca un
tată cu Otilia. Tehnica pluriperspectivei conturează o imagine complexă a
personajului Otilia Mărculescu. Moș Costache vede în ea o fetiță care îi luminează
bătrânețea, Aglae o numește ,,orfana” ,,dezmățata”, pentru Aurica este o rivală, Felix
o numește ,,o fată admirabilă, o fată superioară pe care nu o înțeleg”, iar Pascalopol o
consieră ,,o enigmă”.
Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măștilor sale, care
sunt persoaje, fapt dovedit de limbajul uniformizat. Se utilizează fraza amplă și se
observă preferința în descriere pentru grupul nominal și pentru epitetul
neologic ,,aspect bizar”. Precizia notației are uneori rolul didascaliilor și susține
împreună cu dialogul sau monologul caracterul scenic al secvențelor.
Așadar, toate aceste trăsături conduc la concluzia că opera literară Enigma
Otiliei de George Călinescu este un roman realist balzacian, care se înscrie, prin
valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.