ENIGMA OTILIEI

de George Călinescu

- roman obiectiv realist - elemente de compozitie si structura -

1. Introducere

În perioada interbelică s-a conturat ca specie literară dominantă în spaţiul epicii, romanul. El
a cunoscut epoca maximei înfloriri şi diversificări. În mod natural s-au dezvoltat şi variate teorii ale
romanului. Teoreticieni au fost ei înşişi romancieri. Se conturează două direcţii dominante:
tradiţionalism şi modernism. În ceea ce privește romanul, tradiţionalismul echivalează cu tematica
rural şi problematica țăranului. Modernismul se asociază cu obiectivitatea perspectivei narative, cu
tematica citadină şi problematica intelectualului generator prin complexitatea sa de analiză
psihologică și cu narațiunea subiectivă.
În cadrul acestui conflict, G. Călinescu este adeptul modelului balzacian, fiind convins că “a
crea clasic înseamnă a crea durabil”.
Ca romancier însă, se poate observa că adoptă şi câteva aspecte definitorii ale
modernismului (mediul citadin, relativizarea perspectivei asupra personajului feminin, problematica
intelectualului), astfel că viziunea despre lume pe care o reflectă opera este una complexă,
concretizată în elementele de structură si compoziție.

2. Geneză, apariţie,tematică, subiect, tehnici narative

Apărut în 1938, romanul s-a numit în proiect “Părinţii Otiliei”, accentuând tema balzaciană
a paternităţii care transpare din modul în care toate personajele se raportează la Otilia. La
insistenţele editorului, autorul schimbă titlul concentrându-se asupra personajului feminin care
apare ca enigmatic, misterios.
Alegerea numelui personajului feminin nu este întâmplătoare. În poeziile de tinereţe
Călinescu prezintă chipul unei fiinţe angelice, numite Otilia, mărturia sa transformând acest
personaj într-o expresie a feminităţii: „de câte ori admiraţia mea a înregistrat o fiinţă feminină, în ea
era un minimum de Otilia”.

Tematic se pot detecta mai multe aspecte ale romanului realist obiectiv; opera fiind în
primul rând o frescă socială a capitalei la începutul secolului al XX-lea.
Alte teme prezente sunt: parvenirea (ilustrată prin destinul lui Stănică Raţiu), moştenirea
(ilustrată prin destinul lui Costache Giurgiuveanu), paternitatea (reflectată în relația Otiliei cu
tutorele ei), formarea unei personalităţi (Felix Sima este eroul unui Bildungsroman). Un aspect
important sub raport tematic este reprezentat de familia burgheză căreia i se surprinde mentalitatea,
dar și iubirea care apare în variate ipostaze (iubirea juvenilă - Felix si Otilia, dar și cea matură-
Pascalopol și Otilia).
Astfel, din punct de vedere tematic, opera apare ca o scriere complexă, care doreşte să ofere
imaginea vieţii în toată complexitatea ei, în mod veridic, aspect tipic pentru romanele obiective de
tip realist.

În ceea ce priveşte subiectul se poate observa că acţiunea este structurată în 20 de capitole şi

se desfăşoară pe două planuri care se intersectează într-un punct de maxim interes: averea lui moş
Costache, care va modifica şi destinele majorităţii personajelor. Succesiunea secvenţelor narative
este redată prin înlănţuire (ceea ce presupune respectarea cronologiei evenimentelor), iar prin
inserţie se introduc micronarațiuni în structura romanului, unele cu funcţia de a sintetiza destinul
personajelor până la momentul prezent. Ca element modern se observă faptul că unele secvenţe
epice au caracter scenic (scena jocului de cărți din incipit), prin dispunerea personajelor în scenă,
prin spontaneitatea dialogului, prin notarea gestului sau a vestimentaţiei, dar mai ales a tonului, ca
în didascalii.
 Astfel, romanul urmăreşte pe de o parte maturizarea celor doi tineri, Felix şi Otilia şi
povestea lor de iubire, dar, mai ales, problematica familiei burghze surprinsă în trei ipostaze.
Familia Giurgiuveanu stă sub semnul zgârceniei lui Costache care îşi pune amprenta nu doar asupra
casei sale, ci și asupra raportului cu cei doi orfani Felix și Otilia, dar chiar și asupra relației cu
generosul Pascalopol. Familia Tulea este condusă autoritar de acra Aglae, sora lui Costache,
interesată de averea acestuia şi urându-i cu toată fiinţa pe cei doi tineri. Eşecul marital al Auricăi,
încercarea lui Titi de a ieşi de sub ocrotirea maternă şi eşecul relaţiei lui cu Ana Sohaţki, boala lui
Simion şi finalul lui tragic conturează imaginea caricaturală a unei familii în care tragicul se
împleteşte cu comicul. Familia Raţiu, născută dintr-o căsătorie din interes, îl are în centru pe
Stănică, cel care va beneficia în final de averea bătrânului, provocându-i moartea. Apoi va renunţa
la Olimpia şi va începe ascensiunea pe scara socială.
Există şi episoade care intersectează aceste planuri şi care au funcţia de a pune în lumină
unul sau altul dintre personajele importante ale textului sau de a contura fresca socială de tip
balzacian: vizita celor doi tineri la moşia lui Pascalopol; vizita lui Stănică Raţiu la numeroasele sale
rude; secvenţe din viaţa universitară şi mondenă ilustrată prin personaje tipice (Weissman,
Georgeta).

3. Elemente de compoziție

Ca element specific viziunii realiste, apar naraţiunea la persoana a III-a, obiectivitatea

perspectivei, atribute ale naratorului demiurg. În opera călinesciană perspectiva este nonfocalizată,
iar naraţiunea heterodiegetică, chiar dacă în unele secvenţe totul pare redat prin prisma unui
personaj reflector, Felix Sima, edificator fiind chiar incipitul în care tânărul privește detaliile străzii
Antim.
Conflictul romanului evidențiază mentalitatea burgheziei dominată de obsesia agonisirii și a
parvenirii. Banul devine un adevărat personaj al acestui univers, schimbând radical destine.
Conflictul are mai multe faţete și se desfășoară pe mai multe planuri. Există pe de o parte un
conflict succesoral, iscat în jurul averii lui Costache, care antrenează întreaga familie Tulea şi care
va determina în final destrămarea familiei Raţiu, după ce Stănică fură banii bătrânului. Acest
conflict evidențiază rapacitatea (lăcomia) Aglaei, viclenia lui Stănică, dar și avariția lui Costache. În
conflict sunt antrenați, fără voia lor, Felix și Otilia, mai ales fata fiind văzută ca potențială
moștenitoare a bătrânului, cu toate că ea mărturisește un dezinteres total față de avere. Pe de altă
parte, apare un conflict erotic constând în rivalitatea dintre tânărul Felix şi maturul Pascalopol,
ambii îndrăgostiți de Otilia, conflict soluționat prin decizia bruscă a fetei de a pleca alături de
moșier pentru a nu sta în calea împlinirii profesionale a lui Felix.

Un aspect care reflectă viziunea realist-balzaciană este incipitul operei. Acesta cuprinde o
plasare precisă în timp şi spaţiu a acţiunii. Se fixează verosimil cadrul temporal („într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (strada Antim din Bucureşti). Incipitul este completat în mod
balzacian de expoziţiune, unde, în maniera unei scrieri obiective, se prezintă personajele, se fixează
termenii conflictului şi se anticipează principalele planuri ale acţiunii.
Balzacianismul incipitului constă în maniera de a realiza descrierea străzii şi a casei lui
Costache prin notarea detaliului semnificativ, care conferă credibilitate cadrului. Caracteristicile
arhitectonice ale casei sunt totuşi surprinse din perspectiva unui estet, a unui rafinat cunoscător, deşi
observaţiile îi sun atribuite unui personaj reflector, Felix Sima. Procedeul restrângerii treptate a
cadrului (focalizare) de la stradă, la casă, la fizionomia locatarilor ţine de concepţia balzaciană
conform căreia o casă este un document social şi moral. Strada Antim sugerează contrastul dintre
pretenţiile de bun gust ale unor burghezi îmbogăţiţi cândva şi realitate. Ei sunt de fapt nişte snobi
care imită arhitectura clasică, nişte inculţi, fapt rezultat din amestecul de stiluri incompatibile şi din
aspectul de kitsch. Zgârcenia rezultă din ornamentele şi materialele ieftine folosite la decoraţiuni,
iar delăsarea, din urmele vizibile de umezeală şi uscăciune şi impresia de paragină a locului.
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară de a
dobândi averea, dar nu şi fondul cultural. Aceste trăsături vor fi bine evidențate de psihologia lui
moș Costache și a Aglaei.
 Circularitatea operei conferă echilibru, armonie romanului. Ea se naşte din simetria
incipitului cu finalul, întrucât ambele conţin descrierea străzii şi a casei lui Costache din perspectiva
aceluiaşi privitor, la un interval destul de mare de timp. Replica iniţială a lui moş Costache, născută
la început din teama față de necunoscutul Felix se dovedeşte acum o realitate : „Aici nu stă nimeni”.
Imaginea străzii Antim pare neschimbată în finalul operei.

Viziunea despre lume a autorului este ilustrată prin tipologiile create: avarul, arivistul,
tânărul în formare, fata bătrână, moşierul generos, cocheta. Toate ţin de estetica romanului realist –
balzacian, obiectiv.
Personajele se înscriu într-o „umanitate canonică”. Autorul consideră că obiectul romanului
este „omul ca fiinţă morală”. Tehnica de construcţie a eroilor este balzaciană, fiecare intrând în
scenă cu o biografie clar rezumată de naratorul omniscient, cu un portret fizic detaliat ce cuprinde
evidente semnale pentru planul moral, fiind prezentat printr-o relaţie elocventă cu mediul în care
trăieşte, astfel încât evoluţia ulterioară nu îl surprinde pe cititor.

Personajele romanului sunt polarizate: există pe de o parte eroi superiori moral, spiritual
(Otilia, Felix şi Pascalopol), dar şi personaje inferioare sub aceste aspecte, care acționează
rudimentar, fiind lipsite de nobleţe sufletească (Aglae, Aurica, Titi, Stanică).
Ca element de originalitate și modernitate în ceea ce privește personajele, se remarcă faptul
că unele tipuri balzaciene dobândesc la Călinescu nuanţe noi, o complexitate mai mare, chiar o
relativizare, aşa cum se întâmplă în cazul avarului care are în roman o dublă ipostaziere: pe de o
parte moş Costache, personaj - pivot, pe de altă parte sora sa, Aglae.

Personaj plasat la limita comicului şi a grotescului, Costache Giurgiuveanu este, totuși,

departe de Hagi Tudose prin componenta sufleteasca puternică, evidentă în afecţiunea pentru Otilia,
compasiunea pentru orfanul Felix şi în prietenia pentru Pascalopol. Aceste aspecte înnobilează
personajul, fără să-l salveze totuşi de ridicol şi fără să-i diminueze aspectul caricatural pe care i-l dă
atât detaliul fizic („buzele întoarse în afară, galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi
dinţi”), cât şi bâlbâiala strategică sau gesturile precipitate cu care înşfacă orice bănuţ,
considerându-l al său.
Bătrânul este un maniac care adoră banii pentru ei înşişi, şi are, ca orice avar, obsesia de a tezauriza,
îşi ţine banii sub saltea, sub duşumea etc. Zgârcenia sa este o formă de rezistenţă la lăcomia
mediului. Pe de altă parte bătrânul e isteţ, „pişicher” cum îl numeşte Stănică, are câteva afaceri în
care se dovedeşte priceput, închiriază camere studenţilor, vinde şi cumpără diverse nimicuri,
construieşte o casă pentru Otilia, totul cu zgârcenie, pe furiş. Regăsim deci în acest personaj
trăsături ale lui Grandet şi Goriot, personaje etalon ale paternităţii din romanele lui Balzac.

Cu totul opusă este Aglae Tulea, avarul autentic al romanului, complet dezumanizată în
dorinţa ei de a acumula, urmărind cu obstinaţie averea bătrânului frate. Fizionomia ei exprimă
răutatea („faţa gălbicioasă, buze subţiri şi acre, nas încovoiat”). Căpetenia clanului Tulea nu pierde
nicio ocazie de a spune o răutate, jignind-o cu insinuări pe Otilia sau în mod direct pe Felix.
Suficientă şi snoabă, ea observă cu aciditate moravurile decăzute ale lumii în care „zănatecele şi
înfiptele... se spânzură de gîtul bărbaților”, consideră doctă că „cine citeşte prea mult se scrânteşte”.
Sentimentul care o domină este ura la adresa oricui ar putea reprezenta un pericol pentru moştenirea
pe care o urmăreşte. Invidia la adresa celor doi orfani se concretizează în apelative jignitoare: pe
Felix îl numeşte orfan, iar pe Otilia „o prefăcută”, „o dezmăţată”, considerându-i inferiori lui Titi şi
Auricăi, de al căror eşec în viață este responsabilă de fapt.

O apariţie caragialeană este Stănică Raţiu, un arivist, escroc lipsit de scrupule şi fanfaron
sentimental, „un demagog al ideii de paternitate”.
Avocat de profesie, dar fără procese, Stănică este ubicuu, insistent, insolent, tapeur, intrigant,
ascultător pe la uşi, descurcăreţ, un Mitică în expresie inedită, capabil de orice ticăloşie, care în final
provoacă moarte lui Costache şi ajunge în posesia banilor acestuia. Personaj abject, Stănică râmăne
un etalon al parvenitului.

În opoziţie se află Pascalopol, moşierul cultivat, un epicureu rafinat, fin psiholog, resemnat,
înţelept şi generos, nutrind pentru Otilia o afecţiune stranie, amestec de patern şi viril.
 Extrem de interesantă se conturează vârsta tinereţii în acest roman al familiei, al generaţiilor,
prin intermediul unor perechi aflate în antiteză: Felix şi Titi, Otilia şi Aurica.
Felix este expresia orfanului ambiţios, a omului superior, ale cărui energii sunt orietate din
tinereţe spre idealuri înalte şi clare. Sensibil, tânjind după afecţiune maternă, dar şi după o iubire
ideală, el trăieşte alături de Otilia experienţa primei iubiri, cu a cărei nostalgie râmâne întreaga
viaţă.
Comic şi grotesc în acelaşi timp, Titi Tulea este expresia clară a unei eredităţi defectuoase.
Repetent, retardat, având fixaţii erotice, Titi trăieşte într-o stare de apatie, legănându-se şi copiind
cărţi poştale, stare întreruptă pentru scurt timp de episodul căsătoriei cu Ana, urmat de reîntoarcerea
sub protecţia maternă.
O balzaciană verișoară Bette este Aurica, fata bătrână, machiată violent, invidioasă şi
complexată, aflată în permananță în căutarea unei partide, asediindu-i succesiv pe Felix, Pascalopol
sau Weissman, în ideea unei căsătorii.
Otilia Mărculescu, personaj eponim al romanului este înconjurată deci de „măştile iubirii,
ale geloziei, ale rapacităţii sau ale generozităţii”. Ea devine simbolul feminităţii imprevizibile,
enigmatice şi fermecătoare, prizonieră a unei condiţii a femeii specifice epocii. Otilia este o sumă
de contraste: suavă, exuberantă, tristă, melancolică, matură, copilăroasă, imaculată, frivolă etc. În
construcția personajului, care depășește tipologia cochetei, autorul utilizează alături de procedee
balzaciene și tehnici moderne care ambiguizează imaginea eroinei: pluriperspectivismul și
comportamentismul.

Nuanțe originale primește viziunea asupra lumii prin preocuparea pentru fenomenul alienării
şi al eredităţii defectuoase în cazul lui Simion şi Titi. Este detaliată psihologia retardatului prin
Titi Tulea, patologia ireversibilă prin Simion, monomania prin Aurica sau moș Costache.

În opinia mea, acest roman ilustrează prin complexitatea sa concepţia autorului asupra
speciei: „Romanul este un act de cunoaştere”. Operă a unui critic literar, romanul își propune să
exemplifice o anume manieră de creație pe care Călinescu o consideră necesară și potrivită pentru
romanul românesc al acelei epoci, dar cartea nu rămâne o scriere demonstrativă, sterilă. Emoția și
pulsația vieții, care se conturează prin personajele memorabile și prin delicata povestea de dragoste
grefată pe fundalul unei societăți meschine, fac din această operă un roman reper al prozei
românești realiste, a cărui problematică esențială (banul, iubirea, familia) rămâne mereu actuală.