Caracterizarea personajului

-Ștefan Gheorghidiu-

Ștefan Gheorghidiu este protagonistul și personajul narator

al romanului. El trăiește, ca toate personajele lui Camil
Petrescu, drama lucidității și a aspirației spre absolut.
Cu Ștefan Gheorghidiu, Camil Petrescu introduce un nou
tip de personaj în literatura română: intelectualul ca structură
de caracter. Spirit critic, intelectualist și analitic, personajul-
narator va produce o narațiune în care epicul propriu-zis este
subordonat analizei și interpretării.
Protagonistul trăiește două experiențe ,,definitive” pentru
formarea lui ca om: dragostea și războiul. Prima dintre aceste
experiențe de cunoaștere e trăită sub semnul incertitudinii și
reprezintă un zbucium permanent - ,,monografia îndoielii”.
Suferința provine, pe de-o parte, din iubirea înșelată, iar pe de
altă parte, din faptul că Gheorghidiu caută ca mai toți eroii lui
Camil Petrescu certitudini.
Ștefan Gheorghidiu trăiește o mare iubire și consideră
că ,,acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul
asupra celuilalt”. Iubirea reprezintă pentru el un proces de
autosugestie. Sentimentele lui pentru Ela se nasc din
admirație, din duioșie: ,,Iubești mai întâi din milă, din admirație,
din duioșie, iubești pentru că știi ca asta o face fericită”, dar
mai ales din orgoliu: ,,Începusem totuși să fiu măgulit de
admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine fiindcă
eram atât de pătimaș iubit pe una dintre cele mai frumoase
studente și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoare mele
iubiri”.
 Deci, pasiunea se naște din orgoliu. Tot din orgoliu
Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul lui
ideal de feminitate.
Observăm la începutul romanului statutul social al
protagonistului. Student la filosofie, Ștefan Gheorghidiu este un
intelectual care trăiește în lumea ideilor, a cărților și care are
impresia că s-a izolat de lumea materială imediată. Însă tocmai
această realitate imediată produce destrămarea cuplului. Până
în momentul în care Gheorghidiu primește moștenirea de la
unchiul Tache, cuplul trăiește în condiții modest, dar în
armonie. Primirea moștenirii generează criza conjugală, mai
ales că e la se lasă în voia tentațiilor mondene ( baluri,
distracție, excursii).
O secvență reprezentativă pentru natura sa reflexivă și
hipersensibilă este excursia de la Odobești. Personajul suferă
pentru că are impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi
(,,bate în masă”) fără importanță, privirile pe care el le
schimbă cu domnul G. ,,vag avocat” se amplifică în conștiința
personajului/ protagonistului: ,,toată suferința asta monstruoasă
îmi venea din nimic”. Setea de absolut (trăsătură dominantă) îl
determină să-și analizeze cu luciditate stările și să își
exagereze suferința, ridicând-o la proporții cosmice. Pentru
eroul camilpetrescian ,,Câtă luciditate atâta conștiință, câtă
conștiință atâta pasiune și tot atâta dramă”.
Scenele de pe frontul războiului sunt reprezentative pentru
conflictul interior al protagonistului. A doua experiență
fundamentală, cea a confruntări directe cu moartea anulează
experiența iubirii. Războiul este demitizat și prezentat așa cum
se reflectă în conștiința contului monstruos și absurd. Camil
Petrescu mărturisește că nu descrie nicio luptă, ci viața
interioară a individului confruntat cu frigul, foamea și frica de
moarte, absurdul și tragismul războiului, sentimentul de sfârșit
de lume, despărțirea oricărei urme de umanitate: ,,nu mai e
nimic omenesc în noi”.
Deși ar fi putut să evite participarea la război, profitând
de banii de la unchiul său, Tache, Ștefan se înrolează voluntar
din dorința de a trăit această experiență și ca act moralmente
necesar: ,,N-aș vrea să existe pe lume o experiență
definitivă[...] de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea
din întregul meu sufletesc”.
Confruntat cu situații limită, protagonistul se
autoanalizează lucid înainte de a participa la luptă: ,,Știu că voi
muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi
va sfâșia trupul”.
Drama războiului lasă definitiv în umbră drama iubirii.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la București,
dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Obosit, o
privește acum ,,cu indiferența cu care privești un tablou” și
este hotărât să o părăsească : ,,I-am scris că îi las absolut tot
ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți… de la lucruri
personale la amintiri. Adică tot trecutul”.
Tehnicile specifice analizei psihologice moderne sunt
asociate în roman autoanalizei lucide, realizate de personajul-
narator asupra stărilor sufletești, reacțiilor, sentimentelor:
introspecția, monologul interior, memoria involuntară, fluxul
conștiinței.
În concluzie, Ștefan Gheorghidiu face parte din categoria
intelectualilor însetați de absolut reprezentând un tip de
personaj impus în literatura română de opera lui Camil
Petrescu. Inadaptat superior, lucid și hipersensibil,
Gheorghidiu încearcă să recompună lumea în funcție de
aspirația sa către absolut.