Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930)

Caracterizare Ștefan Gheorghidiu

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman interbelic, fiind publicat în
1930. Conform doctrinei moderniste, acest roman subiectiv, de analiză psihologică, roman al
autenticității și al experienței se înscrie în „spiritul veacului”, marcând un moment novator în contextul
prozei românești, prin sincronizare cu literatura universală. Tema romanului este condiția
intelectualului lucid, analitic, pus față în față cu două situații de viață definitorii pentru experiența de
cunoaștere a protagonistului: iubirea și războiul. Scris în întregime la persoana întâi, romanul devine un
lung monolog liric în care eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între
certitudine și incertitudine în planul erotic și în viața amenințată de moarte. Dacă prima parte a
romanului pare a fi integral o ficțiune, partea a doua se alcătuiește dintr-o experiență de viață trăită direct
de Camil Petrescu pe frontul Primului Război Mondial și consemnată în jurnalul de campanie al
autorului, din ale cărui pagini sunt reproduse fragmente în subsolul cărții.
R1. Personajul principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,
Ştefan Gheorghidiu, se înscrie în seria eroilor însetați de absolut, profil interior conturat de Camil
Petrescu pe parcursul întregii opere. S-a spus despre personajele camilpetresciene că sunt „măşti ale
autorului” (Irina Petraş, Proza lui Camil Petrescu), funcția lor fundamentală fiind autocunoaşterea, semn
al superiorității.
Statutul social al personajului se definește prin acumularea mai multor ipostaze. Student de
condiție precară, devine ulterior asistent la Facultatea de Filosofie, dar situația financiară se schimbă
radical odată cu moștenirea primită de la unchiul Tache Gheorghidiu. Pentru o scurtă perioadă intră în
lumea afacerilor, dar eșuează lamentabil. Moștenirea primită pe neașteptate după moartea unchiului
Tache schimbă radical modul de viață al eroilor. Capitolul „Diagonalele unui testament” îl pune pe
protagonistul idealist față în față cu o lume balzaciană a personajelor oportuniste, parvenite, care
urmăresc bunăstarea materială prin compromis existențial: căsătoria din interes, zestrea, moștenirea.
Gheorghidiu se dovedește incapabil să investească banii și să administreze afacerile, iar soția își
descoperă o nouă latură de femeie cochetă, iubitoare de petreceri mondene. O altă ipostază este
modelată din perspectiva Primului Război Mondial, eveniment militar care modifică drastic natura
legăturilor dintre oameni. Ștefan Gheorghidiu se găsește, ca sublocotenent, concentrat în primăvara
anului 1916, pe Valea Prahovei.
Din punct de vedere moral, protagonistul se remarcă prin intransigența cu care se opune lumii
meschine, mediocre, refuzând orice formă de compromis social, orice complicitate la frivolitatea și la
superficialitatea societății. Intelectual fin, de formație filosofică, Ştefan Gheorghidiu judecă lumea cu
ochiul sever al celui care nu concepe individul decât în orizontul nobil al conştiinței: „În afară de
conştiință totul e bestialitate”.
La nivel psihologic, Gheorghidiu își demonstrează permanenta luciditate, atenția cu care
înregistrează experiențele de cunoaștere. Protagonistul se înscrie în seria intelectualilor inadaptați,
conștienți de superioritatea lor și incapabili să se coboare la nivelul lumii comune. Se dovedește a fi un
orgolios inflexibil, cu pretenția unicității, respinge cu fermitate, chiar cu nervozitate orice idee care
contravine sistemului său axiologic, după cum se remarcă în incipitul romanului. Aflat pe Valea
Prahovei, în primăvara anului 1916, pentru fortificațiile frontului, Ștefan Gheorghidiu asistă la o discuție
a camarazilor săi, la popota ofițerilor. Aceștia află din ziare despre achitarea juridică a unui bărbat care
și-a ucis soția adulteră. În acel moment, ofițerii se situează în două tabere: cei care apără drepturile
femeii și cei care aprobă gestul bărbatului. Reținut la început, Gheorghidiu răbufnește, apostrofându-i
pentru discuția lor „sterilă și fără sens”. El ține un discurs vehement despre dreptul de viață și de moarte
al soților, deoarece, în viziunea lui, iubirea este „un monodeism”, o dăruire exclusivă. Gheorghidiu
consideră iubirea ca „un proces de autosugestie” și recunoaște că și el a iubit din orgoliu. Pentru
cristalizarea iubirii trebuie timp și complicitatea rațiunii, iar din acel moment căsnicia devine
inseparabilă. Această scenă îi revelează cititorului o structură psihologică profundă și atipică a
protagonistului capabil să se dedice cu prețul vieții iubirii perfecte. Această concepție justifică drama
intelectualului inadaptat în lumea pragmatică pe care o întâlnim și-n alte opere ale autorului și care se
soldează cu sinuciderea protagonistului.
R2. Trăsătură definitorie a eroilor lui Camil Petrescu, luciditatea îl caracterizează şi pe Ştefan
Gheorghidiu, după cum înşuşi subliniază: „Sunt nemăsurat de orgolios, dar, hotărât, asta ca personalitate
sufletească numai”.
O scenă reprezentativă pentru evidențierea trăsăturii personajului, luciditatea, se regăsește
secvența excursiei la Odobești, când Ela face tot posibilul să se așeze lângă G, se lasă curtată în văzul
lumii de către acesta, se plimbă și dansează cu el, gustă din mâncarea lui, dispare împreună cu el și, când
reapare, inocentă, nu recunoaște că ar fi săvârșit ceva grav sau interpretabil. Gheorghidiu își
autoanalizează trăirile interioare și se simte penibil în fața celorlalți, care îi intuiesc chinul. Astfel,
amplele pasaje de autocaracterizare, îi dezvăluie cititorului informații relevante despre dureroasa
suferință sufletească a protagonistului. Din acel moment, cei doi soți se despart, iar relația lor devine
tensionată prin momentele de ceartă și de împăcare care vor urma. Deși o consideră infidelă,
Gheorghidiu o percepea pe soția lui ca fiindu-i predestinată: „era a mea în exemplar unic (…), era mai
importantă pentru mine decât războaiele de cucerire a Chinei sau decât ciocnirile de aștri în necuprins”
(capitolul „Asta-i rochia albastră”).
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman de „experienţă”, de
„cunoaştere” (G. Călinescu). Cunoaşterea se realizează prin întoarcere înăuntru, căci scriitorul este o
natură reflexivă, care disecă, analizează cu luciditate viaţa interioară, fiindcă „atenţia şi luciditatea nu
omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi”.

O altă secevnță semnificativă pentru evidențierea trăsăturii definitorii a personajului se

regăsește în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul confruntării cu
moartea. Scriitorul notează elemente ale realităţii de război, elemente exterioare, el însuşi privindu-se
din exterior, ca pe un obiect. Notaţia este lucidă şi de o mare autenticitate: viaţa oamenilor stă sub
semnul hazardului şi al animalităţii, al dorinţei de supravieţuire: „Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Drama lui Gheorghidiu se contopeşte cu cea a camarazilor săi, panica, frica, laşitatea, groaza sunt
descrise realist, sunt sentimente şi încercări umane care-i înfrăţesc. Eroul nu încetează să gândească, să
facă asociaţii, chiar în aceste momente de apocalipsă. Ca un blestem, unul din ostaşi rostește întruna:
„Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Notaţiile sunt de un realism zguduitor. Unul dintre ostaşi a
văzut un obuz care i-a retezat capul lui Amăriei… „şi fugea, aşa fără cap”. Totodată, personajul notează
și întâmplările aberante de pe front: românii trag în români, primind ordine contradictorii, ofițerii se
bucură de prada de război, deoarece sunt echipați sumar și frigul îi doboară, femeile considerate spioane
devin peste noapte eroine, căci îi ajută pe soldați să treacă Oltul prin locul potrivit. Rănit şi spitalizat,
Gheorghidiu se confruntă cu disprețul prizonierului german, care le reproșează românilor că nu cunosc
legile războiului și creează haos. Experiențele de pe front modifică atitudinea personajului față de
celelalte aspect ale existenței sale. Referindu-se la suferinţa din cauza Elei, Ştefan Gheorghidiu se simte
detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost: „Acum totul e parcă din alt tărâm”. Întors acasă, în
convalescență, simte față de Ela o înstrăinare definitivă. Gândeşte detaşat: „sunt obosit, mi-e indiferent
chiar dacă e nevinovată”. Experienţa războiului a fost decisivă. Drama iubirii este acum intrată definitiv
în umbră. Îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri personale, „adică tot trecutul”.
 R3. Structura complexă a eroului este pusă în evidență prin mijloacele caracterizării
directe și indirecte. Formula narativă pentru care a optat romancierul, prin nararea la persoana întâi
oferă un câmp generos de manifestare autocaracterizării. Adesea, pe parcursul discursului său,
protagonistul se întoarce spre sine, evidențiind în chip onest calități, imperfecțiuni ale propriei
personalități. Aspectul analitic, psihologic al romanului este marcat şi de prezența monologului interior,
ca procedeu de caracterizare a personajului. Sunt relevante interogațiile care exprimă zbuciumul,
suferința, durerea atroce, toate acestea provocate de trădarea Elei: „...ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot
atât de mult? Cum e cu putință atâta insensibilitate?” sau „Ce însemnau acum toate aceste simțăminte şi
gânduri pentru femeia de lângă mine?”.
Conştiincios, exigent cu sine, ataşat unei cauze câtă vreme aceasta angajează eul în sensul unei
înnobilări prin experiență, tânărul sublocotenent este apreciat şi de superior: „Trebuie un post sigur, să
nu fim surprinşi la noapte... Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai”,
afirmă căpitanul în capitolul Post înaintat la Cohalm.
Luciditatea lui Gheorghidiu este trăsătura evidențiată deopotrivă direct, ca în replica doamnei cu
părul alb, de la Odobeşti, dar şi indirect, prin analiza pertinentă a lumii pe care o întreprinde personajul
în cele mai diverse situații. Privind cu întelegere şi echilibru, doamna cu părul alb exclamă: „Ah,
dumneata eşti dintre cei care totdeauana descoperă fire de păr în mâncare”: este maniera metaforică de a
releva exigența ieşită din comun a tânărului domn pe care îl observa. Ulterior, doamna adaugă: „Nu,
atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare”, în sensul incapacității oamneilor obişnuiți de a înregistra
neîncetat cele mai fine vibrații ale lumii, trecându-le prin filtrul propriei conştiințe.
Construcția conflictului dezvăluie, de asemenea, complexitatea personajului principal
Romanul este de factură psihologică, deoarece conflictul se manifestă la nivelul conștiinței
personajului-narator. Ștefan Gheorghidiu, un tânăr însetat de cunoaștere, absolvent de Filosofie,
reprezintă tipul intelectualului lucid, analitic, care-și pune viața în slujba unei idei. El caută absolutul în
iubire și trăiește într-o lume utopică, la nivel mental, precum și alți eroi camilpetrescieni. În momentul în
care constată că ideile absolute nu-și găsesc corespondent în lumea reală, intră într-o criză a conștiinței
de sine. De aceea, conflictul tuturor eroilor lui Camil Petrescu se rezumă la fraza enunțată în drama
„Jocul ielelor”: „Câtă conștiință, atâta luciditate și, deci, atâta dramă!”.
De asemenea, titlul romanului este relevant pentru conturarea complexității personajului
principal prin cele două experiențe de cunoaștere. Astfel, titlul este o structură amplă realizată prin
repetiția cuvântului „noapte” și prin antiteza temporală „ultima”-„întâia” și existențială: „dragoste”-
„război”. „Noaptea” are conotația incertitudinii, a necunoscutului, a căutării de soluții în criza
existențială în care iubirea și războiul îl aruncă pe eroul central. Cele două substantive din titlu, „iubirea”
și „războiul”, anticipează structura romanului. Astfel, Cartea întâi evocă experiența iubirii, „ultima
noapte de dragoste”, adică modul în care a evoluat căsnicia lui Gheorghiu cu Ela, începând cu
rememorarea ultimilor doi ani și jumătate din viața personajului-narator. Cartea a doua, „întâia noapte
de război”, urmărește un timp obiectiv și respectă cronologia faptelor de pe front, dar are și momente de
rememorare afectivă din timpul experiențelor erotice, amestecându-se astfel timpul obiectiv cu timpul
subiectiv. Cele două părți ale operei sunt construite prin tehnica narativă specifică romanului proustian,
ce alternează narațiunea cu memoria involuntară.

Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” este un „neîntrerupt marş tot mai adânc în conştiinţă”(Perpessicius). Personaj rotund,
proiecție autentică a unei conştiințe lucide, fremătătoare, Ştefan Gheorghidiu pătrunde fără efort în
lumea eroilor romaneşti care au marcat literatura unei epoci şi pe cea ulterioară apariției sale. Camil
Petrescu reușeşte astfel să se impună prin formula estetică modernă pentru care a optat.