Caracterizare Ștefan Gheorghidiu

Camil Petrescu a contribuit la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană prin

introducerea unor noi principii estetice precum autenticitatea, substanțialismul, stilul anticalofil
și prin crearea personajului intelectual analitic. Scriitorul este, în spațiul cultural românesc,
primul teoretician al literaturii psihologice, inspirată din metoda lui Marcel Proust. „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război ” (1930) este un roman modern de tip subiectiv prin
unicitatea perspectivei narative și luciditatea autoanalizei.
Personajul literar este o prezență prin intermediul căreia scriitorul își exprimă indirect
concepțiile, reprezentările, ideile în opera epică. Ca instanță narativă principală, personajul
reprezintă un element esențial în structura textului epic sau dramatic., reprezentând oameni
transfigurați artistic, ființe imaginate de scriitor, devenite actanți ai intâmplărilor narate. Ștefan
Gheorghidiu este personajul principal și al operei „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” de Camil Petrescu, întrucât este situat în centrul unui plan narativ, unde participă la toate
momentele subiectului, iar celelalte peronaje gravitează în jurul său.
Tematic, opera propune două experiențe existențiale fundamentale, iubirea și războiul,
surprinzând drama intelectualului însetat de absolutul sentimentului. Titlul este construit pe baza
unei duble antiteze "ultima- întâia" şi "dragoste- război", exemplificând astfel o atitudine
polemică la adresa literaturii de tip romantic, scriitorul susţinând "lucrez permanent în opoziţie
cu ceva". Cuvantul "noapte", repetat în titlu redă nesiguranţa, absurdul şi tainele firii umane.
Cele două "nopţi" sugerează etapele definitorii în evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.
Ca statut social, Ștefan Gheorghidiu este un student la filosofie, având o avere modestă.
Se căsătoreşte cu cea mai frumoasă și populară fată din universitate pe nume Ela, studentă la
Litere, iar după un timp primeşte o moştenire de la unchiul său bogat, astfel îşi schimbă statutul
social reușind să pătrundă în cercurile aristocrate. În timpul primului război mondial se înrolează
în armată, devine subofiter și decide mai apoi să divorţeze de Ela. Din punct de vedere al
statutului moral, Ştefan Gheorghidiu este un intelectual cu valori morale înalte, care nu acceptă
compromisul, inadaptarea sa reieşind din refuzul său de a accepta minciuna şi ipocrizia lumii
mondene, pe de altă parte este un tip orgolios, sensibil, lucid dar și foarte gelos „Viața mea a
devenit o tortură continuă. Știam că nu mai pot trai fără ea..." „Imi petreceam timpul spionându-i
prieteniile, urmărind-o, făcând probleme de neînchipuit...". În ceea ce priveşte statutul
psihologic, Ștefan Gheorghidiu este un tânăr inteligent măcinat de incertitudini şi multe îndoieli,
neputând să se încadreze în lumea aristocrată din capitală, fiind frământat de un puternic conflict
interior, deoarece toate idealurile ii erau contrazise de realitate, analizând profund orice aspect al
vieţii sale, „Niciodată nu m-am simtit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit".
O secvență narativă importantă a cărții redă excursia la Odobești a tinerilor în cadrul
noului cerc de prieteni. Această plimbare declanșează criza de gelozie și incertitudinea iubirii,
punând sub semnul îndoielii fidelitatea femeii iubite. Compania insistentă a domnului G., avocat
obscur, acordată soției sale îi sporește suspiciunile. Gheorghidiu asistă la spectacolul desfășurat
de Ela și de tânărul G., care se comportă ca un cuplu. Personajul suferă nu numai din amor
propriu rănit, din neputință și deziluzie, ci, mai ales, pentru că se dedublează: își ascunde
frământările, afișând indiferență „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel; și eu mă simțeam imbecil
și ridicol...și naiv”. Drama este amplificată pentru că personajul își exacerbeaza suferința, în
consens cu nevoia sa de absolut. Ștefan Gheorghidiu aparține unei lumi în care se simte un intrus
pentru că nimic din această lume nu corespunde firii lui oneste, pasionate de bine, frumos și
adevăr. Experiența războiului de la care nu poate lipsi are ca preț îndepărtarea de Ela.
Semnificativ este și episodul narativ care surprinde hotărârea lui Ștefan de a dezerta, dacă
nu i se va acorda permisia pentru a merge la Câmpulung. Ela îl rugase, prin intermediul unei
scrisori, să se întâlnească pentru a-i comunica ceva foarte important. Gheorghidiu trece munții
într-o exuberanță evident marcată de bucuria revederii. Scena întâlnirii include două momente:
unul care pare o idilă, iar Gheorghidiu are impresia unei comuniuni sufletești perfecte, iar cel de-
al doilea, când Ela îi cere o importantă sumă de bani, care să-i asigure viitorul în eventualitatea
morții în război. Acest aspect determină o răcire și o înstrăinare bruscă de Ela. În anecdota
povestită de colonel, Ștefan se recunoaște în postura penibilă a soțului înșelat.
Stefan Gheorghidiu este un personaj complex, cu trasaturi vaste de caracter. Portretul sau
fizic, dar si moral este conturat prin maniere directe si indirecte. In acest roman sunt folosite
adesea procedee specifice tipului de roman psihologic precum: introspectia (“Niciodata nu m-am
simtit mai descheiat de mine insumi”), autoanaliza lucida (“Simteam din zi in zi, departe de
femeia mea, ca voi muri”), monologul interior, cu notarea starilor fiziologice a a senzatiilor
organismului (“Nu pot gandi nimic. Creierum parca mi s-a zemuit”), fluxul constiintei. Portretul
fizic al lui Gheorghidiu, personajul-narator, este realizat prin autocaracterizare in primul volum.
Acesta se numeste singur “inalt si elegant”, “alb ca un om fara globule rosii”, insa, in mod
indirect, se deduce lipsa sa de grija pentru imbracaminte, cand pentru prima oara cei doi il
remarca pe domnul G. Intre Stefan si dl. G. se realizeaza o antiteza la nivelul aspectului fizic:
monden, avocatul se imbraca dupa moda vestica, pe cand protagonistul avea “mansetele prea
largi” si “colturile sucite” la costum. Lipsa atentiei asupra vestimentatiei o deranjeaza pe Ela: “O
stanjenea parca neatentia mea [...]”. Din punct de vedere moral, Gheorghidiu este dominat de
orgoliu. Orgoliul este motivul pentru care acesta incepe relatia cu Ela, placandu-i invidia celor
din jur: “Incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru
mine[...]”. De asemenea, din orgoliu, la masa in familie alaturi de unchiul Tache, Stefan refuza
sa il linguseasca pe acesta. Se remarca in acest episod si sinceritatea personajului principal.
Aceasta sinceritate il impresioneaza pe Tache, care decide in cele din urma sa ii lase nepotului
sau cea mai mare parte din avere. Nae Gheorghidiu, interesat de avere, remarca mai tarziu ca
nepotul sau, Stefan, este lipsit de simt practic: “N-ai simt practic…. Ai sa-ti pierzi averea[...]”.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în
planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor.
După eșecul în domeniul filozofiei, personajul pornește în căutarea arhetipului feminin .
Suferinţa pe care o provoacă dezamăgirea în iubire în prima parte a romanului îşi dovedește
inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu descoperirea solidarităţii
colective. În final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se
regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a maturizării. Există și un conflict exterior de imagine
între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul
petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu nu mai este evaluat în funcţie
de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat de Ela pentru superioritatea intelectuală, centru al
vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde fascinația asupra Elei pentru lucruri pe care le respinge din
principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca urmare
certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când Gheorghidiu hotărăște să dezerteze de pe
front și să-și ucidă rivalul. De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi
propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând
după parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor
de luptă cu o societate prost construită.
Prin urmare, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern
în care analiza psihologică de mare profunzime scoate în evidență viața sufletească complexă a
personajelor și impactul evenimentelor asupra conștiinței acestora.
 Particularități

Camil Petrescu a contribuit la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană prin

introducerea unor noi principii estetice precum autenticitatea, substanțialismul, stilul anticalofil
și prin crearea personajului intelectual analitic. Scriitorul este, în spațiul cultural românesc,
primul teoretician al literaturii psihologice, inspirată din metoda lui Marcel Proust. „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război ” este un roman modern de tip subiectiv prin
unicitatea perspectivei narative și luciditatea autoanalizei.
Romanul a fost publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală, când în
literatura româna se manifestă două mari curente literare: Modernismul, promovat de criticul E.
Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei
"Gândirea" a lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Modernism prin autenticitate,
substanțialitate, timp subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul anticalofil.
Tematic, opera propune două experiențe existențiale fundamentale, iubirea și războiul,
surprinzând drama intelectualului însetat de absolutul sentimentului. Titlul este construit pe baza
unei duble antiteze "ultima- întâia" şi "dragoste- război", exemplificând astfel o atitudine
polemică la adresa literaturii de tip romantic, scriitorul susţinând "lucrez permanent în opoziţie
cu ceva". Cuvantul "noapte", repetat în titlu redă nesiguranţa, absurdul şi tainele firii umane.
Cele două "nopţi" sugerează etapele definitorii în evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.
O secvență narativă importantă a cărții redă excursia la Odobești a tinerilor în cadrul
noului cerc de prieteni. Această plimbare declanșează criza de gelozie și incertitudinea iubirii,
punând sub semnul îndoielii fidelitatea femeii iubite. Compania insistentă a domnului G., avocat
obscur, acordată soției sale îi sporește suspiciunile. Gheorghidiu asistă la spectacolul desfășurat
de Ela și de tânărul G., care se comportă ca un cuplu. Personajul suferă nu numai din amor
propriu rănit, din neputință și deziluzie, ci, mai ales, pentru că se dedublează: își ascunde
frământările, afișând indiferență „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel; și eu mă simțeam imbecil
și ridicol...și naiv”. Drama este amplificată pentru că personajul își exacerbeaza suferința, în
consens cu nevoia sa de absolut. Ștefan Gheorghidiu aparține unei lumi în care se simte un intrus
pentru că nimic din această lume nu corespunde firii lui oneste, pasionate de bine, frumos și
adevăr. Experiența războiului de la care nu poate lipsi are ca preț îndepărtarea de Ela.
Semnificativ este și episodul narativ care surprinde hotărârea lui Ștefan de a dezerta, dacă
nu i se va acorda permisia pentru a merge la Câmpulung. Ela îl rugase, prin intermediul unei
scrisori, să se întâlnească pentru a-i comunica ceva foarte important. Gheorghidiu trece munții
într-o exuberanță evident marcată de bucuria revederii. Scena întâlnirii include două momente:
unul care pare o idilă, iar Gheorghidiu are impresia unei comuniuni sufletești perfecte, iar cel de-
al doilea, când Ela îi cere o importantă sumă de bani, care să-i asigure viitorul în eventualitatea
morții în război. Acest aspect determină o răcire și o înstrăinare bruscă de Ela. În anecdota
povestită de colonel, Ștefan se recunoaște în postura penibilă a soțului înșelat.
 Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în
planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor.
După eșecul în domeniul filozofiei, personajul pornește în căutarea arhetipului feminin .
Suferinţa pe care o provoacă dezamăgirea în iubire în prima parte a romanului îşi dovedește
inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu descoperirea solidarităţii
colective. În final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se
regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a maturizării. Există și un conflict exterior de imagine
între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul
petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu nu mai este evaluat în funcţie
de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat de Ela pentru superioritatea intelectuală, centru al
vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde fascinația asupra Elei pentru lucruri pe care le respinge din
principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca urmare
certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când Gheorghidiu hotărăște să dezerteze de pe
front și să-și ucidă rivalul. De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi
propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând
după parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor
de luptă cu o societate prost construită.
În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, în ciuda caracterului modern, reperele sunt
fixate cu exactitate în incipitul romanului "În primăvara anului 1916", în Valea Prahovei, între
Buşteni şi Predeal. Timpul este discontinuu, "temporalitatea e indecisă" (Nicolae Manolescu),
bazat pe alternanţa temporală a evenimentelor, fiind prezente două planuri, cel al timpului narării
şi cel al timpului narat, dar şi prolepse şi analepse. Perspectiva spaţială reflectă un cadru real,
fiind precizate detalii toponimice (Bucureşti, Odobeşti, Dâmbovicioara, Câmpulung, Râmnicu
Sărat, Vulcan ).
În cadrul romanului se disting două planuri narative: unul subiectiv, preponderent, format
din concepţiile lui Ştefan Gheorghidiu asupra iubirii şi războiului şi un plan obiectiv, mai puţin
reprezentat, referindu-se la fundalul social. Acestea se dezvoltă paralel şi se intersectează adesea.
Unitatea romanului este asigurată de prezenţa unei singure conştiinte care narează şi se
autodefineşte odată cu evoluţia epică a ficţiunii. Discuţia din incipit despre dragoste şi fidelitate
urmată de întrebarea lui Orişan "Suferi, Gheorghidiule?" reprezintă o formulă ce determină
rememorarea, opera putând fi considerată astfel un metaroman. Se remarcă o discontinuitate
narativă cauzată de cele două timpuri folosite, respectiv cel cronologic, al narării, şi cel
psihologic, narat.
În concluzie, opera “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de factură subiectivă, psihologică,
modernistă, având drept caracteristici unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi
subiectiv, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I şi autenticitatea trăirii, dezvoltând tema
iubirii şi a experienţei războiului.