Romanul subiectiv de tip psihologic

Ultima noapte de dragoste.Întâia noapte de război

Camil Petrescu

Un eseu de 2-3 pagini în care să prezinți particularitățile de construcție ale

unui personaj:

Deceniul patru al secolului XX a deschis un nou drum în evoluția romanului românesc.

Scriitori precum Cămil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban sau Mircea Eliade,
promovează o literatură bazată pe autenticitate..

În 1930 este publicat romanul lui Cămil petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război. Prin acest text Cămil Petrescu impune formula romanului psihologic.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este scris la persoana întâi,
sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu. Acesta traversează două
experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Ștefan Gheorghidiu este protagonistul și personajul-
narator al al cărții, perspectiva narativă fiind subiectivă..

Prezentarea statutului social, moral și psihologic al personajului

Șt.Gheorghidiu, personajul narator al romanului Ultima noapte de dragoste. Întâia

noapte de război, reprezintă tipul intelectualului lucid, tipul inadaptatului superior, care trăiește
drama îndrăgostitului de absolut.
Din punct de vedere social, Ştefan G este un intelectual modest, prea puţin preocupat de
aspectele materiale ale vieţii. Nu se implica în activităţi mondene specifice societăţii din care
face parte, preferând să-şi dedice viaţa cercetărilor de ordin intelectual. Odată cu moştenirea
averii unchiului său, el este implicat, dincolo de voinţa să, într-un grup monden format din
persoane pe care le considera superficiale şi între care nu reuşeşte să se integreze. Toți criticii
operei lui C.Petrescu au vorbit de acea “criză a comunicării” dintre eu și lume, dintre eroul-
intelectual și societatea căreia îi aparține. Incapacitatea sa de a comunica cu lumea obișnuită, la
fel cum Hyperion nu poate accede în lumea limitată a Cătălinei, vine din faptul că el se mișcă în
plan intelectual și absolut. Logica lui nu e o logică a realității vieții, ci o logică absolută a ideilor,
pe când logica celorlalte personaje aparține relativului. Personajul camilpetrescian caută cu
ardoare un modus vivendi cu lumea, dar, neajungând la un numitor comun, sfârșește, de
obicei,tragic.
Statutul moral și psihologic al protagonistului, un intelectual ateu ce se iluzionează că
poate raționaliza experiențele decisive pentru formarea să ca subiectivitate, este influențat de
două conflicte exterioare pe care le interiorizează continuu: căsnicia ratată cu Ela și tragediile
războiului care, în ciuda gradului de ofițer, îl egalizează cu orice soldat. Prin ambele situații de
viață, eroul caută o ieșire din condiția să limitată, cu scopul atingerii unui absolut imaginat. Din
punctul de vedere al moralităţii, Gheorghidiu este prin excelenţă un erou moral, care judecă
fiecare aspect al vieţii cotidiene prin prisma propriilor principii existenţiale. Psihologic vorbind,
el se iluzionează ca singură realitate este cea a conştiinţei şi ca toate tensiunile exterioare sunt o
proiecţie a celor interioare. Experienţa tragică a războiului îi schimba perspectiva datorită
impactului traumatic pe care realitatea suferinţei şi a durerii imposibil de controlat de către
induvid îl are asupra sa.

Prezentarea a patru elemente de construcție a discursului narativ semnificative pentru

construcția personajului

Particularitățile de construcție de construcție a discursului narativ joacă un rol

semnificativ în conturarea portretului lui Ștejan Gheorghidiu.
Temele romanului, dragostea și războiul, sunt indicate inclusiv prin titlurile celor două
părți din care este compusă opera. Tema iubirii este susţinută de evoluţia cuplului Ştefan
Gheorghidiu – Ela, prezentată doar prin reflectarea ei subiectivă, din perspectiva lui Ştefan
Gheorghidiu, personajul – narator al romanului. Gheorghidiu înţelege iubirea într-un mod
filozofic: sentimentul nu se justifica doar în sine, ci el devine, trăit, elementul fundamental al
axei de valori a eroului. Iubirea este absolutul, după cum notează naratorul la începutul părţii a
doua: “Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi
putut realiza - şi am încercat-o - decât într-o dragoste absolută.
Spre deosebire de romanele tradiţionale în care conflictul se desfăşoară la nivel exterior
între diverse personaje, în romanul lui Cămil Petrescu, conflictul este interior şi se produce în
conştiinţa personajului narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte stări şi sentimente
contradictorii în ceea ce o priveşte pe soţie să, Ela. Acest conflict interior este generat de
raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Gheorghidiu trăieşte cu iluzia
că s-a izolat de realitatea înconjurătoare, însă tocmai această realitate în care nu vrea să se
implice va produce destrămarea cuplului. Implicarea Elei în lumea mondenă pe care eroul o
dispreţuieşte şi fata de care ţine să se detaşeze reprezintă principalul motv al rupturii dintre
Ştefan şi soţia să. Aşadar, conflictul interior trăit de protagonist se produce din cauza
discrepantei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este scris la persoana întâi, sub
forma unei confesiuni a personajului principal. Naratorul este deci protagonistul romanului, Ștefan
Gheorghidiu, perspectiva narativă fiind subiectivă și unică, caracterizată prin identitatea dintre planul
naratorului și cel al personajului. O astfel de perspectivă narativă contribuie la îndeplinirea
imperativului autenticității, adică ilustrarea realității prin propria conștiință, care pentru Cămil Petrescu
reprezintă singura modalitate dezirabilă, sau chiar posibilă, de a scrie. Situarea eului narativ în centrul
romanului face ca atât evenimentele exterioare, cât și celelalte personaje să fie prezentate că evenimente
interioare, interpretate și analizate minuțios de către personajul-narator. Reprezentarea epică neutră a
unor evenimente exterioare din romanul tradițional face astfel loc reprezentării unei proiecții subiective
în planul conștiinței naratorului. În acest fel, autorul pune la îndoială sinceritatea naratorului obictiv și îi
anunță artificialitatea demersului. El reușește astfel să demonstreze cum evenimentele esențale din
existența omului (dragostea și moartea) pot fi redimensionate doar prin investigarea efectelor acestora
asupra lumii interioare a individului.
Protagonistul este caracterizat mai ales indirect prin faptele și vorbele sale drept un idealist
atras de absolut, dar total inadaptat din punct de vedere social. Caracterizarea indirectă este dublată de
caracterizarea directă realizată de către alte personaje. Soția să consideră că toți vor să-l înșele
deoarece e prea bun, iar unchiul Nae îl caracterizează drept lipsit de spirit practic, și îl avertizează: Ai
să-ți pierzi averea […] Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu
Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. În aces mod, între universul utopic al omului ce vede
doar idei și realitatea exterioară se instaurează o ruptură conștientizată de protagonist abia în momentul
în care Ela – cea pe care o considera suflet din sufletul său – preferă deliciile vieții mondene în locul lui.
Se remarcă şi prezenţa altor procedee moderne de caractecterizare a personajului: autoanaliza
lucidă, introspecția și monologul interior, toate acestea făcând parte din tehnica analizei psihologice,
care contribuie în mod esențial la construcția personajului. Diferite ca formulă, confesiunea relației
ratate seamănă cu notațiile din jurnalul de front prin aceea că personajul încearcă în amândouă cazurile
să cunoască lumea și să se descopere pe sine. Fie că este vorba despre dezamăgirile conjugale sau despre
disperarea din timpul războiului, Gheorghidiu își face timp să se oprească asupra fiecărui detaliu pe care
îl dezvoltă analitic. Prin intermediul acestei neobosite sondări psihologice, eroul reușește să relaționeze
experiența dragostei cu cea a războiului. În acest fel, prin introspecție și monolog interior, protagonistul
ajunge să interpreteze cele două experiența fundamentale ca fețe ale aceleiași monede.

Prezentarea principalei trăsături de caracter ale personajului exemplificată prin două

secvențe narative

Într-un episod sugestiv, o doamnă întâlnită întâmplător remarcă principala trăsătură de

caracter a protagonistului – excesiva raționalizare a trăirilor: Ah, dumneata ești dintre acei
care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre cei care întodeauna descoperă firele de păr în
mâncare. […] Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Gheorghidiu trăieşte sub
regimul unei astfel de hiperluciditati. Atât lumea , cât şi propria-i fiinţa sunt văzute printr-o lupă
care amplifică ceea ce de obicei se pierde din vedere în trăirea cotidiană, în viaţa de rutină. În
mare măsură drama lui Gheorghidiu se explică prin aceasta hiperluciditate. Analiza propriilor
atitudini, impulsuri, gânduri sau sentimente este făcută fără menajamente, de un ochi critic, care
priveşte parcă din afară, scormonind interiorul.
O scenă care ilustrează foarte clar această forță autoanalitică și amploarea lucidității
protagonistului este episodul excursiei la Odobești. În drum spre Odobești, lui Ștefan i se pare că
Ela face în așa fel încât să stea în mașină lângă bărbatul de care el presupune că este atrasă.
Ajunge să interpreteze la infinit şi  să analizeze mai mult decât  de obicei fiecare gest
şi fiecare acţiune al Elei. Fără a avea dovezi concrete, palpabile, el pare să îşi
dorească pe parcursul fluxului ideilor sale ca Ela să îl înşele, îşi construieşte în minte scenarii
rupte de realitate pornind de la cele mai mici amănunte, ajungând să fie convins de
infidelitatea Elei.

Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre felul în care se reflectă temă sau o
idee în construcția personajului

În opinia mea, Ștefan Gheorghidiu reprezintă un tip de personaj impus în literatura

română de romanele și dramaturgia lui Cămil Peterescu: intelectualul aspirând către absolut.
Când afirm aceasta, am în vedere faptul că protagonistul este un inadaptat superior, lucid
și hipersensibil, care încearcă să recompună lumea în funcție de aspirația sa către absolut și are
orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potrivește.
În concluzie, operă literară Ultima… de Cămil Petrescu rămâne o creație reprezentativă
pentru romanul românesc subiectiv de analiză psihologică.