Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi:

încrederea în sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el.

Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie sunt
magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul dintre
fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică.
La început, „cârciurnarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi
nu opalidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena
Popescu). El hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu
noroc. Ghiţă este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare.
Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile
merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun
meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească
atâţia bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit
cizmele oamenilor. Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi
pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un
pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care
acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei
în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea
face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau
parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva
lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi
asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi,
„un ungur înalt ca un brad".
Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui
Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează
conflictul interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă.
Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de
tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai
înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar când se mai
juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe
braţ"(caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude,
primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă de Ana, se poartă brutal
cu cei mici.

La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-
şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin
intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările
personajului, realizându-se în felul acestaautocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi
fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă
devinelaş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se
îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi
parcă era să se despartă de dânsa"),aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă,
muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei, într-un
rând.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă
e om de nădejde şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă
ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade
şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea
cu un om ca tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină
de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar
ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea
arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă
numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele
lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare
soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să
mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut tată om de frunte, ai neamuri
oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor". Axa vieţii
lui morale se frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi
provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea
lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la
Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate
nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului
numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit

de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la
sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în
ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei
malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase
de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică,
deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt
muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e
unul împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De
aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o ucide pe
Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de
Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească
satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a
personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării
morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.